De la disperare la fericire.

Aveam 18 ani cînd m-a cuprins un sentiment acut de disperare şi nu vedeam nici un sens sau rost vieţii mele. Această situaţie m-a dus în postura de a mă gândi la suicid. La vârsta când se presupune că se deschid tot felul de orizonturi, optimismul şi dragostea plutesc în aer, eu eram deja împovărat de trecutul meu, de care nu mă puteam debarasa. Trăisem într-o familie unde certurile şi scandalurile erau la ele acasă şi unde sărăcia lucie era o obişnuinţă de fiecare zi. La nici 9 ani părinţii mei au murit ca urmare a abuzului de alcool. Acest eveniment nefericit a determinat internarea noastră într-un centru de deplasament (eram 5 copii), unde abuzurile de tot felul, educaţia comunistă şi depersonalizarea erau la ordinea zilei.

După căderea regimului comunist, deşi mai aveam încă şansa să beneficiez de nişte drepturi pe care le aveam în cămin, la vârsta de 17 ani am decis să plec. N-ar fi fost indicat, însă nu mai eu ştiam şi simţeam ca orfelinatul a fost pentru mine doar un rău necesar.

Impactul dur cu societatea, neobişnuinţa de a trăi în mijlocul oamenilor străini, greutatea de a fi pe propriile picioare m-au dus în câteva săptămâni la colaps. Am suferit o cădere nervoasă care a adâncit şi mai mult tendinţele de suicid. Nu aveam nici cea mai vagă perspectivă cu privire la viaţa mea. Nu aveam nimic de care să-mi agăţ existenţa lipsită de valoare.

Pentru că singura lume pe care o cunoşteam cel mai bine era tot casa de copii, din timp în timp reveneam acolo pentru a-mi întâlni foştii colegi care nu avuseseră curajul să iasă în societate cum o făcusem eu. Într-una din aceste vizite, m-am întâlnit cu un prieten cu care avusesem o relaţie foarte bună în cămin şi care, la momentul acela frecventa o adunare de credincioşi. Deşi eram vai de capul meu, mă băteam totuşi cu pumnul în piept, la figurat, că sunt ortodox şi că, eu nu aş renunţa la credinţa mea care, ciudat, nu mă ajutase nici cât o ceapă degerată în acele momente. Acest prieten a îndrăznit să mă invite la acea adunare. Încrederea în el şi faptul că oricum nu mai aveam nimic de pierdut m-a determinat să accept.

Primul lucru care m-a izbit în mod plăcut a fost primirea călduroasă şi prietenoasă cu care am fost întâmpinat. Provenit din lumea ostilă a casei de copii, această căldură era ca un balsam pentru sufletul meu obosit şi rănit. Apoi predicatorul: un tânăr de 20 şi ceva de ani, care contrasta enorm cu ideea pe care o aveam eu despre biserică. Am fost copleşit de un sentiment de inutilitate, dar nu era ceva ce mă apăsa, nu era ceva ce mă condamna, ci dimpotrivă îmi deschidea ochii să mă văd exact aşa cum eram. La un moment dat tânărul predicator ne-a făcut provocarea de a-L urma pe Isus. Trebuia să ieşim în faţă şi să arătăm prin acest gest dorinţa noastra de a-L primi pe Isus şi de a trăi pentru El. Nu mă puteam abţine, lacrimile şiroiau pe faţa mea necontrolat. Eram îmbrăcat cu nişte blugi evazaţi, tuns castron şi cu cercel în ureche, m-am ridicat de pe scaun şi am păşit înainte chinuindu-mă să văd printre lacrimi. Pe cât de interesant eram la exterior, pe atât de ravăşit şi bolnav eram pe dinăuntru. M-am aruncat în braţele lui Isus plângând în hohote. Dar nu mai erau lacrimi de deznadejde, ci lacrimi de fericire. Se întâmplase ceva în sufletul meu, pur şi simplu eram alt om.

Când am ieşit din sală ieşisem parcă în altă lume. Era vară, abia ce îmi sărbătorisem majoratul pe 19 iulie. Auzeam păsările cum ciripeau în copaci atât de aproape şi de clar de parcă erau lângă urechea mea. Oamenii erau frumoşi…totul in jur avea culoare, sens, armonie.

A doua zi m-am dus la biserică şi am continuat aşa săptămâni la rând. Nu înţelegeam toate lucrurile, dar întrebam, citeam. Am primit o Biblie de la prietenul care mă invitase şi în câteva luni era plină de însemnări. Am început să frecventez o grupă de studiu biblic, m-am implicat în biserică… Niciodata nu au mai revenit gandurile de suicid, si dintr-o persoana timida si excesiv de interiorizata Dumnezeu m-a transformat intr-un om curajos, ambitios, expansiv.

De la acel eveniment au trecut 22 de ani. Deşi n-am fost întodeauna ascultător de Isus aşa cum El o cere, am ştiut că fără El viaţa e o himeră, o mare păcăleală, dar şi că permanent aş fi fost în postura de a-mi pierde sufletul. Nu sunt perfect şi am călcat prin strachini de multe ori, dar dragostea şi credincioşia lui Dumnezeu au rămas întotdeauna aceleaşi. În tot acest timp Dumnezeu mi-a fost şi tată şi mamă, sprijinindu-mă şi vindecându-mi sufletul de traumele copilăriei. Mai sunt multe de schimbat, multe de vindecat, dar important e că sunt cu El. Chiar dacă procesul acesta al vindecării nu se va sfarşi niciodată în viaţa aceasta, când va veni El voi fi ca El.

 

Am învăţat…

Am invatat…

…ca maturitatea nu inseamna sa faci lucruri exceptionale, desi e bine sa ai parte si de astfel de lucruri, ci sa le faci pe alea mici, naturale, aproape nesemnificative, dar in mod constant.

…ca poti sa fii un tip extrem de carismatic, intr-o singura zi sa ai un efect iesit din comun asupra catorva sute de oameni, dar sa nu fii acolo unde e cea mai mare nevoie de tine sau acolo unde esti asteptat in fiecare zi.

…ca poti citi Biblia toata intr-o singura saptamana, iar asta e ceva bun si iesit din comun, dar sa falimentezi atunci cand trebuie sa o citesti zilnic.

…ca poti fi extrem de popular pentru cei din jurul tau, dar in acelasi timp sa fii un strain chiar si pentru tine insuti; sa traiesti ani de zile doar cu imaginea pe care altii o au despre tine.

…ca poti muta muntii din loc, ca mai apoi sa fii doborat de cea mai banala ispita, pentru a sti ca nu tu ai mutat muntii, ci Dumnezeu.

…ca poti munci luni si ani de zile pentru a realiza ceva fara nici un rezultat, ca sa fii surprins apoi ca nu aveai nevoie de acel lucru pentru care munceai.

…ca nu noi ne cautam prietenii, ci mai degraba viata ni-i scoate in fata si noi apoi alegem.

…ca ceea ce sunt si ceea ce fac la un moment dat este exact ceea ce vrea Dumnezeu sa fiu si ceea ce vrea Dumnezeu sa fac; trebuie doar sa desavarsesc aceasta stare.

…ca dincolo de planurile mele deloc neglijabile, ma asteapta in liniste si in rabdare planul etern al lui Dumnezeu fata de care trebuie sa subordonez pe cele ale mele, altfel raman toata viata un simplu visator.

Paradoxurile sensibilităţii

De luni şi chiar ani de zile în ţările islamice şi nu numai, mii de oameni sunt omorâţi în chinuri groaznice (mâini şi picioare tăiate, arşi de vii, aruncaţi de pe clădiri înalte etc) doar pentru faptul că sunt creştini. Despre ei spunem aproape senin că “Dumnezeu a îngăduit martirajul pentru Cristos”. Nu se fac manifestaţii de stradă pentru sensibilizarea comunităţii internationale, doar ici-colo câte un predicatoraş mai sensibil mai postează câte un articol pe această direcţie. Şi să nu uit, suntem îndemnaţi să….ne rugăm.

Câteva luni mai târziu o organizaţie din Norvegia ia în mod abuziv nişte copii din sânul unei familii româno-norvegiene acuzând anumite lucruri care ţin tot de credinţa creştină. De data aceasta Europa e în fierbere, iar în Romania în orasele mari, credincioşii şi religioşii cu iz creştin au ieşit in stradă în ceea ce reprezintă cea mai mare manifestaţie de acest tip din ultimele decenii, pentru a apăra ceea ce ei numesc “valorile familiei”.

Nu mă întelegeţi gresit, nu sunt de acord cu abuzul asupra copiilor sau a asupra familiilor sau orice altceva de acest gen. Mă întreb doar aşa…pentru mine, dar cu voce tare sa audă şi alţii: pe o anumită scară a valorilor VIAŢA UMANĂ se subodonează FAMILIEI sau viceversa? În mod normal ar exista un singur răspuns dacă şi numai dacă valorile cu care ne lăudam şi pe care le promovăm, n-ar fi influenţate nu de creştinism, ci de propria prejudecată! Să ieşi în strada pentru FAMILIE dar să treci cu gândul nepăsător peste VIAŢA UMANĂ nu e un produs al credinţei creştine, ci un produs al prejudecătilor religioase, altceva decât creştinismul.

Discursuri înflăcărate în care Dumnezeu, familia, comunitatea sunt unul şi acelaşi lucru sau au aceeaşi valoare, un talmeş-balmeş de compromisuri de idei; manifestaţii pline de zel, sentimente de compasiune şi tot tacâmul ce decurge din asta pentru un caz de abuz. Repet: nu trebuie să existe aşa ceva şi nu sunt de acord cu aşa ceva, asta pentru cei care gândesc unidirecţional. Însă mă întreb şi vă întreb: Cunoasteţi cumva situaţia copiilor din centrele de plasament din România? Aveţi cunostinţă de abuzurile care se săvârsesc asupra a sute de copii în institutuţiile româneşti? Pastorii şi predicatorii efervescenţi care au ieşit la rampă pentru “cazul Bodnariu” apărând “valorile”, şi-au făcut timp şi au avut până acum vreun interes în a reprezenta şi abuzul aupra “valorilor” romaneşti, care se întâmplă sub mustaţa lor? Nu, pentru că amărâţii aştia nu sunt din familii “creştine”, ci doar niste cifre într-un dosar, dacă sunt şi alea, şi, în plus, nu aduc faimă şi reputaţie.

Deci nu există interes şi compasiune pentru martirii creştini, ne doare la bască de copiii abuzaţi din Romania, dar sărim în sus apărând “valorile familiei” într-un singur caz de abuz din Norvegia.  Este asta un semn al grijii faţă de valori? Vă spun NU! Doar famfaronadă, circ ieftin şi, în plus, compromis privind valorile promordiale, de la care pornesc şi se întreţin celelalte.

De fapt noi nu avem un sistem de valori clar, bazat pe nişte principii clare, ci funcţionăm instinctual, pasional. Vorbim de valori şi principii, fluturând Biblia în faţa altora, ca să dăm impresia că după ea ne ghidăm, dar noi funcţionam după ceea ce ne este „mai aproape de piele”. Cristos a spus că „viaţa e mai mult decât hrana şi trupul înseamnă mai mult decât îmbrăcămintea”, ceea ce înseamnă că trebuie să existe un sistem de valori piramidal, monarhic. Nu poţi porni de la familie cu valorile, decât ignorând altele mult mai importante. Suficient de importante astfel încât, ignorate, să determine colapsul celorlaltor valori din subordine. Şi atunci repet: tu nu ai valori şi principii, tu ai doar pasiuni apropiate de ceea ce ţi-e mai firesc aproape de tine. Pentru ca mi-e greu să admit că o lume aflată în declin şi păcat, trăieste totuşi după nişte principii divine clare; asta dacă luam în calcul că (toţi) familiştii sunt…principiali.

Filmul arată doar un singur exemplu despre ceea ce se întâmplă în România. E plin internetul de astfel de filme, însă avem ochi doar pentru ceea ce hrăneşte spiritul putred al religiozităţii, care nu are legatură cu creştinismul decât în măsura în care, ca o căpuşă, se hrăneşte din el.

 

Câinii din Apocalipsa. Utilitarism și acceptare

          “Afară sunt câinii, vrăjitorii, curvarii, ucigaşii, închinătorii la idoli şi oricine iubeşte minciuna şi trăieşte în minciună!” (Apoc. 22:15)

 

Introducere

Înainte de a intra propriu-zis în temă este necesar să specificăm pentru cititor două aspecte importante. Primul aspect este acela că ne vom ocupa strict de acest termen fără a aborda problematica generală a cărţilor în care este folosit. Al doilea aspect este că, deşi vom atinge câteva caracteristici ale câinelui din punct de vedere biologic, ele vor întruni doar condiţia de a face posibilă înţelegerea teologică a problemei abordată în acest material.

Pornim de la premiza că, în cele mai dese cazuri din Sfânta Scriptură, Dumnezeu foloseşte animalele ca exemple, pentru a lăuda sau condamna anumite comportamente umane. Avem, de pildă, furnica pe care Solomon o oferă drept exemplu de hărnicie când spune: “Uită-te la furnică, leneşule!” (Prov. 6:6); avem exemplul calului sau al măgarului când Dumnezeu spune: “Nu fiţi ca un cal sau ca un măgar pe care îl struneşti cu o zăbală” (Ps. 32:9); avem porumbelul ca exemplu de blândeţe şi chiar şarpele ca exemplu de isteţime (Matei 10:16), şi putem continua.

Spre deosebire, însă, de celelalte animale pe care Biblia le aminteşte, în toate textele cu referire la câine exemplul acestuia este întotdeauna negativ. În Apocalipsa, în textul pe care l-am citat, cititorul va recunoaşte că e vorba despre o categorie de oameni care, împreuna cu curvarii, închinatorii la idoli etc. vor fi afara din Împărăţia lui Dumnezeu. Scopul acestei lucrări este de a identifica pe cât posibil cărui comportament uman îi aparţin câinii. În acest sens vom folosi unele din textele din Scriptură care se referă la ei pentru ca, din aproape în aproape, să identificăm comportamentul specific indivizilor la care face referire acest termen. Citându-l pe Pavel, atunci când scrie despre plata lucrătorilor Evangheliei, şi anume: “…nu pe boi îi are Dumnezeu în vedere, ci pe oameni” (1 Cor. 9:9), admitem şi în cazul acestei teme că intenţia lui Dumnezeu a fost aceea de a scoate în evidenţă un comportament uman.

Cuprins

Pentru prima dată se aminteşte de câine în mod direct în Deuteronom 23:18, unde Dumnezeu spune: “Să n-aduci în Casa Domnului Dumnezeului tău, câştigul unei curve, nici preţul unui câine, ca împlinire a unei juruinţe oarecare; căci şi unul şi altul sunt o urâciune înaintea Domnului Dumnezeului tău”. Este interesant paralelismul pe care îl face Dumnezeu între câine şi curvă, considerându-i deopotrivă ca fiind urâciuni. În acest caz pentru a distinge comportamentul câinelui, e suficient să înţelegem ce este o curvă. Curva este femeia care vrea să obţină nişte avantaje de la un eventual ibovnic, oferindu-i în schimb nişte servicii. Înţelegerea dintre cei doi are valabilitate atâta vreme cât bărbatul ofera nişte avantaje. Ea se obligă să răsplătească în modul ei dărnicia bărbatului, situaţie cu mult asemănătoare unei relaţii câine-stăpân.

Un câine în starea sa naturală va ţine urma omului care şi-a făcut milă de el aruncându-i ceva de mâncare. Ataşamentul şi credincioşia câinelui sunt comportamente derivate din nevoia acestuia de a avea mâncare, adapost etc. Deci, ca şi în cazul unei prostituate, supunerea şi ataşamentul câinelui faţă de stăpân, se datorează primordial din cauza avantajelor pe care relaţia aceasta le promite. Ar fi exagerat acest paralelism dacă n-am lua în calcul una din expresiile Domnului Isus. Citându-l pe Isaia El spune despre evreii vremurilor Lui: “Poporul acesta mă cinsteşte doar cu buzele, dar cu inima e departe de Mine” (Mat. 15:15). Altfel spus evreii se purtau faţă de Dumnezeu intocmai ca o curvă, cautând să beneficieze de avantajele oferite de Acesta, dar fără a lua în calcul şi responsabilitatea unei relaţii cu El.

O caracteristică esenţiala în comportamentul câinelui e faptul că, în natura lui, el consideră întotdeauna omul ca fiind stăpânul său, superiorul său. La baza acestui comportament, conform specialiştilor, stă înclinaţia genetică de subordonare, care întâlneste în timpul vieţii acel mascul alfa căruia îi va conferi prioritate. Acest mascul alfa poate fi un alt câine, de regulă dominant, în cazul haitelor, sau în cele mai dese cazuri însuşi omul. Deşi prin natura sa cainele este un excelent partener pentru om datorită naturii sale utilitariste, privit din perspectivă teologică aceasta caracteristică întâlnită la oameni în relaţie cu Dumnezeu nu doar e neavenită, ci şi nocivă. Dacă e să vorbim de o anumită utilitate a omului, aceasta trebuie să se încadreze în sintagma: “Noi îl iubim, pentru că El ne-a iubit întâi” (1 Ioan 4:19), activismul omului fiind doar o participare activă la harul lui Dumnezeu şi nu o modalitate de a-l obţine.

Când David, împăratul, a preluat conducerea poporului Israel, a chemat la sine pe Mefiboşet, singura rudă a lui Saul rămasă în viaţă. După ce David îşi exprimă dorinta de a-i face bine, reacţia acestuia din urmă este memorabilă: “Cine este robul tău ca să te uiţi la un cîine mort ca mine?” (2 Sam. 9:8). Nu doar câine, adică unul care i se supune prin natura sa, ci unul mort, adică ineficient, lipsit chiar şi de abilitatea şi resursele necesare pentru ca vreodată să îşi mulţumească stăpânul, să îşi arate adică utilitatea. Înţelegem şi mai bine acest punct de vedere când luăm în calcul faptul că Mefiboşet era olog de ambele picioare. Un câine care nu mai putea fi folositor stăpânului, nu mai putea împlini ceea ce în natura lui ar fi putut să facă: să apere, să vegheze, să slugărească etc. În ciuda acestui lucru, împăratul s-a purtat cu el cu o bunătate specifică lui Dumnezeu. În general, odată veniţi la tron, majoritatea împăraţilor aveau obiceiul de a înlătura pe toţi cei care făceau parte din familia regelui de dinainte, pentru a-şi întări domnia. Atitudinea de bunăvoinţă a lui David confirmă ceea ce a spus Dumnezeu despre el: “Am găsit pe David, fiul lui Iese, om după inima mea” (F.A. 13:22). Prin gestul său, David, prefigurează harul lui Dumnezeu. În ochii lui Dumnezeu utilitatea omului îşi pierde sensul în comparaţie cu deplina acceptare a dragostei Sale.

În stare naturală câinii traiesc în grupuri. Deseori suntem martorii unei bătălii între membrii acestor grupuri sau vedem atacurile unora dintr-o anumită grupare împotriva altora mai slabi, izolaţi. Despre acest fenomen vorbea Pavel când a spus despre cei care făceau dezbinări în Biserică: “Păziţi-vă de câinii aceia, păziti-vă de lucrătorii aceia răi…” (Fil. 3:2) întelegând prin aceasta ca cei care dezbinau făceau parte dintr-o altă grupare, decât Biserica Domnului, şi care aveau un comportament specific câinilor care rup şi muşca pe toţi aceia care nu fac parte din tagma lor. Pretenţia celor care făceau dezbinare era aceea că, pe lânga jertfa mântuitoare a lui Cristos, desăvarşită, completă, arhisuficientă intrării oamenilor în Împărăţia lui Dumnezeu, era necesară şi ţinerea Legii Veciului Testament. Altfel spus nu era suficient ceea ce făcuse Dumnezeu, ci şi omul trebuia să facă ceva în această direcţie, să-şi arate, adică, utilitatea. Galatenilor Pavel le spune: “…toată Legea se cuprinde într-o singură poruncă: <Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi>. Dar, dacă vă muşcaţi şi vă mâncaţi unii pe alţii, luaţi seama să nu fiţi nimiciţi unii de alţii” (Galateni 5: 14, 15). Nu întâmplător Pavel aminteşte porunca de a iubi pe aproapele. Comportamentul acesta, de a muşca şi mânca pe alţii, nu era unul specific oamenilor care au crezut în Dumnezeu, ci câinilor. Or, câinii în acest caz sunt cei care fac dezbinări şi, prin învăţătura şi gândirea lor, diminuiaza sau înlătură pe Cristos şi lucrarea Lui. Consecinţele unei astfel de gândiri şi trăiri este punctată ferm de Pavel când spune: “Voi, care voiţi să fiţi socotiţi neprihăniţi prin Lege, v-aţi despărţit de Hristos; aţi căzut din har” (Gal. 5:4). Şi atunci e lesne de înteles de ce câinii sunt afară din Împărăţie, pentru că acolo se intra doar datorită lui Cristos, pe care aceştia L-au respins, punându-şi în loc o neprihănire proprie (Rom. 10:3).

Vorbind despre prorocii mincinoşi, Petru afirmă că în cazul lor se împlineşte Scriptura  (Prov. 26:11) care spune: “Câinele s-a întors la ce vărsase…” (2 Pt. 2:22).  Câinele, în starea sa naturală, needucat, fără dresaj, are obiceiul de a-şi mânca propria vomă sau chiar propriile fecale. În cazul prorocilor mincinoşi, faptul că ei se întorc la starea lor de mai înainte arată lămurit că niciodată n-au fost altceva decât ceea ce dicta comportamenul lor. Au venit doar pentru nişte avantaje (să se îmbuibe la mesele de dragoste ale creştinilor, să momească femeile etc. 2 Pt.2:13,14), întocmai ca nişte câini, în sensul pe care l-am explicat mai sus. Spre deosebire de prorocii mincinoşi, care vin în Biserică pentru nişte avantaje ca mai apoi să se întoarcă la starea lor de mai înainte, adevăraţii credincioşi când au pus mâna pe plug nu se mai uită înapoi (Luca 9:62) nu părăsesc turma Domnului indiferent de circumstanţe (Evrei 10:25) şi sunt legaţi de Dumnezeu şi Biserică prin dragostea lui Cristos, de care nu îi poate despărţi nimeni şi nimic (Rom. 8:35-36).

În exemplele şi explicaţiile de mai sus distingem câteva caracteristici specifice câinelui: supunere genetică; o anumita formă de slugărnicie şi utilitate condiţionate de nevoia de hrană şi adăpost; needucat are un comportament agresiv şi scârbos; trăind în haită urmează necondiţionat pe unul mai dominant decât el fără a beneficia de raţiunea de care ar putea uza pentru a-şi tria propriul comportament, fapt punctat foarte bine de Cristos când spune: “Nu daţi câinilor lucrurile sfinte…ca nu cumva…să se întoarcă şi să vă rupă” (Mat. 7:6) etc.

În comparaţie cu câinele, omul se naşte cu o natură păcătoasă total opusă legii şi orânduirii divine, nerecunoscând pe nimeni ca şef sau stăpân, decât pe sine însuşi, dar şi aceasta într-un mod aproape inconştient. Apariţia unui alfa de cele mai multe ori naşte conflicte. Chiar şi cel mai umil sclav colcăie pe interior de rebeliune şi nesupunere. Mentalitatea aceasta e de aşa natură că societatea umană însăşi e croită pe dorinţa aproape unanimă a oamenilor de a fi şefi, cu mici excepţii care întăresc această regulă. Biblia spune că “şi noi eram altădată fără minte, neascultători, rătăciţi, robiţi de tot felul de pofte şi de plăceri, trăind în răutate şi în pizmă, vrednici să fim urâţi şi urându-ne unii pe alţii” (Tit 3:3) sau că eram “copii ai mâniei” (Efes 2:3) ca toţi ceialalţi care se nasc aşa. Acceptarea şi înţelegerea acestui aspect primordial reprezintă un pas important în relaţia omului cu Dumnezeu.

Deseori distingem in jurul nostru o categorie de oameni, care, în ciuda a ceea ce spune Scriptura, că toţi suntem rebeli din naştere, toţi suntem nesupuşi, păcătoşi şi despărţiţi de Dumnezeu, se fălesc cu o anumită credinţă genetică.  În cele mai dese cazuri aceştia cred sau afirmă că simplul fapt de a se fi născut într-o cultură religioasă de o anumită factură sau că aparţin unei religii sau vreunei confesiuni, le dă şi dreptul de a fi părtaşi Împărăţiei lui Dumnezeu. În plus, în opinia lor, intrarea în graţiile lui Dumnezeu se face preponderent în baza utilităţii, a gesturilor pe care cred că le fac în favoarea Lui, El rasplătindu-i sau pedepsindu-i funcţie de reuşita gesturilor lor. Mai mult de atât, Dumnezeu Însuşi ar avea nevoie de aceste gesturi, ca şi când El n-ar putea fi ceea ce este, fără aportul lor.

O perspectivă bună în această direcţie ne-o oferă şi exemplul celor doi fraţi din pilda fiului risipitor (Luca 15:11-32). Cel mare, mentalitate şi comportament de caine, un fel de curvă care oferă nişte servicii în schimbul unor favoruri. Expresia “Eu îţi slujesc ca un rob de atâţia ani, şi niciodată nu ţi-am călcat porunca; şi mie niciodată nu mi-ai dat măcar un ied să mă înveselesc cu prietenii mei” denota acest tip de relaţie. Cel puţin o relaţie înţeleasă doar de sine, textul arătând clar că tatăl nu a răspuns pe măsura aşteptărilor sale, nu i-a răsplătit slugărnicia. Practic fiul cel mare a văzut permanent în tatăl său un fel de mascul alfa. Ocazia de a-i reproşa apare în momentul revenirii fiului cel mic, risipitorul.  Acel fiu, care, conştient de relaţia cu tatăl său, îşi permite să calce strâmb, îşi permite să îşi ceară drepturile, îşi permite să fie liber. Apariţia acestuia îl determină pe cel mare să se dezică şi de fratele cel mic dar şi de tatăl său, prin expresia: “acest fiu al tău”. Căci dacă fiul cel mic nu e şi fratele lui, nici tatăl nu mai putea fi tatăl său. De partea cealaltă, cel mic spune: “Mă voi întoarce la tatăl meu…”. În ciuda depărtării de casă, cel mic nu şi-a pierdut niciodată conştienţa că e fiul cuiva, că aparţine unui loc. “Îi voi spune că nu sunt vrednic să mă numeacă fiul său”, dar gândeşte astfel tocmai pentru că nu putea nicidecum să şteargă din sângele său apartenenţa de acesta. E conştient de faptul că nu poate avea pretenţii, dar speră, nădăjduieşte că tatăl lui îl va reprimi măcar ca pe unul “din argaţi”. Şi nu doar că tatăl îl reprimeşte, dar şi sărbătoreşte în cinstea revenirii sale şi îi pune pe deget inelul familiei, garanţia moştenirii tuturor lucrurile sale. În timp ce fiul cel mare rămâne intangibil în perfecţiunea şi corectitudinea sa (“niciodată nu ţi-am călcat porunca”) considerând mai de pret eforturile şi utilitatea sa, cel mic primeşte totul doar pentru faptul că a acceptat pe deplin dragostea necondiţionată a tatălui său.

Concluzii

Revenind la textul din Apocalipsa şi ţinând cont de informaţiile de mai sus putem trage concluzia că oamenii care se potrivesc profilului de câine sunt aceia care pretind că în starea lor naturală, afiliaţi unei anumite culturi, religii sau confesiuni, pot fi plăcuţi şi acceptaţi de Dumnezeu în baza meritelor personale, a străduinţelor şi utilităţii lor. Din nefericire pentru ei, când vorbim de creştinismul biblic, acesta e singura religie în care se vorbeşte la modul imperativ de necesitatea revelaţiei divine, de intervenţia supranaturală a lui Dumnezeu, la toţi oamenii fără exceptie. Expresia folosită de Cristos în cazul lui Petru trebuie să rămână ca un far pentru toate generaţiile: “…nu carnea şi sângele ţi-au descoperit acest lucru, ci Tatăl Meu, care este în ceruri” (Matei 16:17). Deci nu este doar insuficient să ne naştem cu o mostenire spirituală bună sau cu o cultură religioasă, ci şi periculos, caz în care rămânem doar cu aceasta. Mai mult de atât, în ce priveşte mântuirea, aceasta se face exclusiv în baza harului lui Dumnezeu. Orice încercare a omului de a se face util lui Dumnezeu cu scopul declarat sau ascuns de a-I intra în graţii nu reprezintă modalitatea pe care Dumnezeu o acceptă. Contrar înţelegerii fireşti nu cei care au transpirat şi s-au făcut utili vor fi înăuntru, nu cei care, genetic vorbind, au avut vreo înclinaţie religioasă sau s-au născut într-o cultură de o asemenea factură, ci tocmai cei care şi-au recunocut neputinţa de a satisface pretenţiile justificate ale unui Dumnezeu sfânt. Dumnezeu nu doreşte sclavi docili, ci fii, care şi-au înţeles libertatea şi demnitatea oferite de acest statut (Ioan 1:12, 13; Evrei 12:5-7). Practic fiecare om trebuie să aibă parte de o intervenţie divină istorica, un astăzi de care îşi va aminti toată viaţa şi care îi va conferi dreptul de a fi înăuntrul Împăraţiei lui Dumnezeu.

Interviu cu Dumnezeu (Octavian Paler)

 

 

–         Ai vrea sa-mi iei un interviu, deci…zise Dumnezeu.

–         Daca ai timp…i-am raspuns.

Dumnezeu a zambit.

–         Timpul meu e eternitatea… Ce intrebari ai sa-mi pui?

–         Ce te surprinde cel mai mult la oameni?

Dumnezeu mi-a raspuns:

–         Faptul ca se plictisesc de copilarie, se grabesc sa creasca, iar apoi tanjesc iarasi sa fie copii;  ca isi pierd sanatatea pentru a face bani…iar apoi isi pierd banii pentru a-si recapata sanatatea. Faptul ca gandesc cu teama la viitor si nu traiesc prezentul iar astfel nu traiesc nici prezentul, nici viitorul; ca traiesc ca si cum n-ar muri niciodata si mor ca si cand nu ar fi trait.

Dumnezeu mi-a luat mana si am stat tacuti foarte mult timp.

Apoi am intrebat:

–         Ca parinte, care sunt cateva diun lectiile de viata pe care ai vrea sa le invete copiii tai?

–         – Sa invete ca dureaza doar cateva secunde sa deschida rani profunde in inima celor pe care ii iubesc…si ca dureaza multi ani pentru ca acestea sa se vindece; sa invete ca un om bogat nu este acela care are cel mai mult, ci acela care are nevoie de cel mai putin; sa invete ca exista oameni care ii iubesc, dar ca pur si simplu nu stiu sa-si arate sentimentele; sa invete ca doi oameni se pot uita la acelasi lucru si ca pot sa il vada in mod diferit; sa invete ca nu e suficient sa ii ierte pe ceilalti ci ca, desemenea, trebuie sa se ierte pe ei insisi.

–         Multumesc pentru timpul acordat…am zis umil. Ar mai fi ceva ce ai dori ca oamenii sa stie?

Dumnezeu m-a privit zambind si mi-a zis:

–         Doar faptul ca sunt aici, intotdeauna.

Copil in casa sau strain pribeag

In adancul sufletului fiecaruia, cu mici exceptii, exista credinta potrivit careia Dumnezeu exista. Se intampla, insa, deseori, sa negam existenta Lui pe fondul unor experiente de viata negative care ne-au marcat intr-un fel sau altul. Daca am avut niste experiente negative, tindem sa credem ca Dumnezeu nu exista, pentru, zicem noi, daca ar fi existat, El n-ar fi ingaduit atata rau. De cealalta parte, spunem ca Dumnezeu exista atunci cand “ne merge bine” si credem ca la baza acestor experiente pozitive se afla o Forta superioara, Dumnezeu, in cazul nostru, care a instrumentat tot acest bine. Oricare ar fi cele doua situatii, negative sau pozitive, ele ne pun in postura de a-L cobori pe Dumnezeu la nivelul experientelor noastre. El devine un fel de “idol” creat dupa chipul si asemanarea noastra. Altfel spus El exista sau nu, ca urmare a ceea ce am trait sau traim ca experienta de viata. Trebuie, insa, sa admitem faptul ca existenta lui Dumnezeu e independenta de anumite trairi ale noastre. Iar pentru a avea o imagine corecta despre El, trebuie sa pornim cautarea de la El inspre noi si nu invers. Un om afectat de probleme si situatii opozabile, ii va fi greu sa il vada de Dumnezeu prin paienjenisul acestor experiente sau il va vedea distorsionat.

Sa pleci cu cautarea de la Dumnezeu inspre tine, inseamna in primul rand sa il vezi asa cum este: Creatorul intregului Univers, Stapan absolut peste toate lucrurile, dar si un iubitor la modul exceptional al creatiei Sale, “cireasa” reprezentand-o oamenii. Pentru cei care admit existenta lui Dumnezeu in Trinitate, avem exemplul coplesitor al mortii Fiului Sau, care “pentru noi, oamenii, si pentru a noastra mantuire S-a coborat din cer”, asa cum spune si crezul. Jertfa aceasta ar fi inutila daca Dumnezeu nu ar iubi oamenii pana la sacrificiul suprem. Cu aceste lucruri in minte trebuie sa intelegem ca daca este vreo problema in imaginea pe care o avem despre Dumnezeu, acea problema nu e la El, ci la noi. Moartea lui Cristos e dovada de neclintit ca Dumnezeu are cele mai bune intentii fata de oameni.

Avem insa o problema: suntem pacatosi, suntem murdari, suntem de nedorit din aceasta perspectiva. In mod normal nu ni s-ar cuveni nimic bun din partea Lui, dar…in ciuda acestui lucru El a decis sa vina in intampinarea acestei probleme si sa o si rezolve: jertfa Fiului Sau, nu e doar o chestiune menita sa ne sensibilizeze ochii pana la lacrimi, ci e Solutia, unica Solutie, pe care Dumnezeu a oferit-o oamenilor pentru rezolvarea pacatelor lor. Cand Cristos a murit, El a murit pentru pacatele noastre, pentru ca dintotdeauna, de la savarsirea acestei jertfe, oamenii sa poata cere iertare de la Dumneze si sa o si primeasca in baza ei. Pur si simplu cand Cristos a murit, El ne-a inlocuit pe noi, oamenii, in binemeritata pedeapsa pe care ar fi trebuit sa o primim noi datorita starii de rebeliune si de neascultare fata de Legea lui Dumnezeu.

Oricine admite jertfa lui Cristos ca Solutie unica a pacatelor sale, primeste, prin credinta, iertarea lui Dumnezeu, care ne si face automat, fiii Sai preaiubiti. Fara acest lucru orice pretentie a noastra ca Dumnezeu sa se poarte bine fata de noi e fara temei. Asa cum ne ingrijim proprii copii, tot asa Dumnezeu are grija de copiii Sai. Varianta de a trai oricum, departe de El, ignorandu-L, ne tine permanent in starea de a nu vedea din mana Lui decat ceea ce cade dintre degete. Cam aceleasi gesturi pe care le facem uneori fata de un strain: ii dam o bucata de paine si niste bani si il lasam apoi in legea lui. Dar Dumnezeu vrea sa fim copiii Sai, sa intram in casa Lui, sa benefieciem din plin de binecuvantarile pe care le au copiii de la un Tata atata de bogat in indurare, in dragoste, si care are in maini toate lucrurile.

Trebuie sa vii acasa. Tatal, Dumnezeu, te astepta cu bratele deschise. Imaginea proasta pe care o ai despre El, e doar o imagine, si pe deasupra si falsa. E o imagine construita in baza unor experiente care nu au de-a face cu El, ci mai degraba cu stilul tau de viata.  In mintea ta s-au format tot felul de prejudecati si idei care te impiedica sa il vezi pe Dumnezeu asa cum este. Fii deschis: lasa-L sa ti se descopere in felul voit de El; recunoaste ca declinul vietii tale nu vine de la El.

Da la o parte paienjenisul de experiente si ideile preconcepute care iti macina viata si te tine sclav, si lasa-L pe El sa te elibereze. Daca simti si crezi ca viata n-are rost…e un sentiment normal in situatia in care te gasesti, pentru ca viata fara Dumnezeu n-are sens. Nu are cum sa aiba. Ai fost creat ca sa te bucuri de Creatorul tau, nu sa traiesti cu spatele la El. Daca stai cu spatele la soare, vei avea parte doar de umbra ta.

Urmează Farul!

Inchipuie-ti un vapor pe o mare extrem de agitata. Din cauza loviturilor valurilor sistemele de comunicare si de reper s-au defectat. Radioul nu mai prinde nici o unda valabila, iar radarul e numai purici. E noapte. Vizibiliatea e zero, iar timona se invarte cand la stanga, cand la drepta, functie de curentii care conduc carma. Departe in noapte zaresti o luminita palida, care se stinge si se aprinde la intervale regulate de timp. E un far independent de conditiile in care te afli tu, un far aflat pe un teren solid, care incearca sa te calauzeasca. Acolo e malul, acolo e scaparea. Daca il ignori ramai in valuri si-n intuneric. Daca-l urmezi ajungi la liman, chiar daca nu stii ce vei gasi acolo. Necunoscutul acesta e mai stabil decat valurile pe care te afli.

Daca ai intrat pe acest site inseamna ca viata ta sau a altcuiva seamana izbitor cu vaporul din comparatia mai sus mentionata. Nu vezi la doi pasi in fata ta, oriunde ai intoarce timona te afli tot in noapte, tot in valuri, tot in deriva. Un psiholog te-ar sfatui sa ai incredere in tine insuti, sa fii optimist. Adica sa ai incredere in vaporul care nu mai are nici o directie.  Atat poate vedea un psiholog. Probabil si prietenii tai, aia putini, ti-au spus acelasi lucru. Tu stii prea bine ca nu tine vrajeala in acest caz.

Am o veste buna pentru tine. Un far suficient de vizibil straluceste pe un mal pe care acum nu-l cunosti. Acest mal e statornic, e tare ca o stanca. Te cheama spre el, unde vei gasi alinare si odihna dupa un zbucium atata de indelungat. El e acolo pentru a te calauzi.

Fii atent:

“Incredeti-va in Domnul pe vecie, caci Domnul Dumnezeu este Stânca veacurilor!” (Profetul Isaia, 24:4)

„Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă” (Evanghelia dupa Matei, 11:24).

Conteaza pentru tine ce spun altii despre aceasta Stanca? Vei da curs prejudecatilor care iti navalesc in minte sau te vei arunca pur si simplu in bratele Lui pentru a te scoate din valurile in care viata te-a aruncat? Domnul este Stanca pe care te poti odihni. Urmeaza-I Farul!

10 învăţături din Arcă [lui Noe]

Unu: Nu pierde barca (similar cu „nu pierde trenul”).
Doi: Aminteşte-ti cǎ toţi suntem în aceeaşi barca.
Trei: Fă-ţi planuri în avans. Nu ploua când Noe şi-a construit arca.
Patru: Fii pregătit. Când vei avea 600 de ani, e posibil ca cineva să-ţi ceară să faci ceva cu adevărat important.
Cinci: Nu asculta criticile; mergi înainte cu treaba care trebuie făcută.
Sase: Construieşte-ţi viitorul pe premise înalte.
Sapte: De dragul siguranţei, călătoreste în pereche.
Opt: Viteza nu e totdeauna un avantaj; melcii erau pe arca impreuna cu gheparzii.
Noua: Cand esti stresat, pluteste pe apa o perioada.
Zece: Aminteşte-ţi: Arca a fost construitǎ de un amator; Titanicul de profesionişti. 🙂

Câteva sfaturi

1. Dă-le oamenilor mai mult decât se aşteaptă şi fă-o în mod plăcut.

2. Căsătoreşte-te cu un bărbat/o femeie cu care îţi place să şi vorbeşti.
Cu înaintarea în vârstă, abilitatea de a conversa va fi mai importantă decât orice altceva.

3. Nu crede tot ce auzi, nu cheltui tot ce ai şi nu dormi atât cât vrei.

4. Când spui “Te iubesc”, aşa să fie.

5. Când spui “Îmi pare rău”, priveşte persoana în ochi.

6. Fii logodit pe puţin şase luni înainte de căsătorie.

7. Sa nu râzi niciodată de visele cuiva. Oamenii care nu au vise nu au prea multe.

8. Iubeşte adânc şi cu pasiune. S-ar putea să te răneşti, dar e singura cale de a trăi o viaţă completă.

9. În neîntelegeri, luptă corect. Te rog, nu insulta.

10. Nu judeca oamenii după rudele lor.

11. Vorbeşte încet dar gândeşte repede.

12. Aminteşte-ţi că marea dragoste şi marile realizări presupun mari riscuri.

13. Când pierzi, nu-ti pierde învăţătura.

14. Nu lăsa o mica dispută să strice o mare prietenie.

15. Când ai realizat că ai făcut o greşeală, fă imediat paşii necesari corectării ei.

16. Zâmbeşte când răspunzi la telefon.
Cel care te-a apelat va auzi asta în vocea ta.

Cad

Cad lacrimi din cer, e Domnul ce plange

Si-n noaptea tarzie se-aude ceva…

E ingerul care la pieptu-i isi strange

Ecoul de lacrimi din inima mea.

Cad stropi, cad intr-una, mai multi, tot mai multi,

Vrand parca-n taina sa spele pacatul

Cel vesnic cu care si eu m-am nascut,

La fel ca si tine, la fel ca si altul.

Cad lacrimi din cer, pamantul sa-l ude,

Din suflete-n care va creste speranta

Ca maine, in locul acestei vieti crude,

Spre alta deschide-ne-va El poarta…

(preluat cu ingaduinta http://www.jurnale.ro/fluturash_rosu-u20296.html)