De la disperare la fericire.

Aveam 18 ani cînd m-a cuprins un sentiment acut de disperare şi nu vedeam nici un sens sau rost vieţii mele. Această situaţie m-a dus în postura de a mă gândi la suicid. La vârsta când se presupune că se deschid tot felul de orizonturi, optimismul şi dragostea plutesc în aer, eu eram deja împovărat de trecutul meu, de care nu mă puteam debarasa. Trăisem într-o familie unde certurile şi scandalurile erau la ele acasă şi unde sărăcia lucie era o obişnuinţă de fiecare zi. La nici 9 ani părinţii mei au murit ca urmare a abuzului de alcool. Acest eveniment nefericit a determinat internarea noastră într-un centru de deplasament (eram 5 copii), unde abuzurile de tot felul, educaţia comunistă şi depersonalizarea erau la ordinea zilei.

După căderea regimului comunist, deşi mai aveam încă şansa să beneficiez de nişte drepturi pe care le aveam în cămin, la vârsta de 17 ani am decis să plec. N-ar fi fost indicat, însă nu mai eu ştiam şi simţeam ca orfelinatul a fost pentru mine doar un rău necesar.

Impactul dur cu societatea, neobişnuinţa de a trăi în mijlocul oamenilor străini, greutatea de a fi pe propriile picioare m-au dus în câteva săptămâni la colaps. Am suferit o cădere nervoasă care a adâncit şi mai mult tendinţele de suicid. Nu aveam nici cea mai vagă perspectivă cu privire la viaţa mea. Nu aveam nimic de care să-mi agăţ existenţa lipsită de valoare.

Pentru că singura lume pe care o cunoşteam cel mai bine era tot casa de copii, din timp în timp reveneam acolo pentru a-mi întâlni foştii colegi care nu avuseseră curajul să iasă în societate cum o făcusem eu. Într-una din aceste vizite, m-am întâlnit cu un prieten cu care avusesem o relaţie foarte bună în cămin şi care, la momentul acela frecventa o adunare de credincioşi. Deşi eram vai de capul meu, mă băteam totuşi cu pumnul în piept, la figurat, că sunt ortodox şi că, eu nu aş renunţa la credinţa mea care, ciudat, nu mă ajutase nici cât o ceapă degerată în acele momente. Acest prieten a îndrăznit să mă invite la acea adunare. Încrederea în el şi faptul că oricum nu mai aveam nimic de pierdut m-a determinat să accept.

Primul lucru care m-a izbit în mod plăcut a fost primirea călduroasă şi prietenoasă cu care am fost întâmpinat. Provenit din lumea ostilă a casei de copii, această căldură era ca un balsam pentru sufletul meu obosit şi rănit. Apoi predicatorul: un tânăr de 20 şi ceva de ani, care contrasta enorm cu ideea pe care o aveam eu despre biserică. Am fost copleşit de un sentiment de inutilitate, dar nu era ceva ce mă apăsa, nu era ceva ce mă condamna, ci dimpotrivă îmi deschidea ochii să mă văd exact aşa cum eram. La un moment dat tânărul predicator ne-a făcut provocarea de a-L urma pe Isus. Trebuia să ieşim în faţă şi să arătăm prin acest gest dorinţa noastra de a-L primi pe Isus şi de a trăi pentru El. Nu mă puteam abţine, lacrimile şiroiau pe faţa mea necontrolat. Eram îmbrăcat cu nişte blugi evazaţi, tuns castron şi cu cercel în ureche, m-am ridicat de pe scaun şi am păşit înainte chinuindu-mă să văd printre lacrimi. Pe cât de interesant eram la exterior, pe atât de ravăşit şi bolnav eram pe dinăuntru. M-am aruncat în braţele lui Isus plângând în hohote. Dar nu mai erau lacrimi de deznadejde, ci lacrimi de fericire. Se întâmplase ceva în sufletul meu, pur şi simplu eram alt om.

Când am ieşit din sală ieşisem parcă în altă lume. Era vară, abia ce îmi sărbătorisem majoratul pe 19 iulie. Auzeam păsările cum ciripeau în copaci atât de aproape şi de clar de parcă erau lângă urechea mea. Oamenii erau frumoşi…totul in jur avea culoare, sens, armonie.

A doua zi m-am dus la biserică şi am continuat aşa săptămâni la rând. Nu înţelegeam toate lucrurile, dar întrebam, citeam. Am primit o Biblie de la prietenul care mă invitase şi în câteva luni era plină de însemnări. Am început să frecventez o grupă de studiu biblic, m-am implicat în biserică… Niciodata nu au mai revenit gandurile de suicid, si dintr-o persoana timida si excesiv de interiorizata Dumnezeu m-a transformat intr-un om curajos, ambitios, expansiv.

De la acel eveniment au trecut 22 de ani. Deşi n-am fost întodeauna ascultător de Isus aşa cum El o cere, am ştiut că fără El viaţa e o himeră, o mare păcăleală, dar şi că permanent aş fi fost în postura de a-mi pierde sufletul. Nu sunt perfect şi am călcat prin strachini de multe ori, dar dragostea şi credincioşia lui Dumnezeu au rămas întotdeauna aceleaşi. În tot acest timp Dumnezeu mi-a fost şi tată şi mamă, sprijinindu-mă şi vindecându-mi sufletul de traumele copilăriei. Mai sunt multe de schimbat, multe de vindecat, dar important e că sunt cu El. Chiar dacă procesul acesta al vindecării nu se va sfarşi niciodată în viaţa aceasta, când va veni El voi fi ca El.

 

Autor: George

"Mai bine sa fii o data om decat de doua ori nimic" (Anonim)

1 thought on “De la disperare la fericire.”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s