Câinii din Apocalipsa. Utilitarism și acceptare

          “Afară sunt câinii, vrăjitorii, curvarii, ucigaşii, închinătorii la idoli şi oricine iubeşte minciuna şi trăieşte în minciună!” (Apoc. 22:15)

 

Introducere

Înainte de a intra propriu-zis în temă este necesar să specificăm pentru cititor două aspecte importante. Primul aspect este acela că ne vom ocupa strict de acest termen fără a aborda problematica generală a cărţilor în care este folosit. Al doilea aspect este că, deşi vom atinge câteva caracteristici ale câinelui din punct de vedere biologic, ele vor întruni doar condiţia de a face posibilă înţelegerea teologică a problemei abordată în acest material.

Pornim de la premiza că, în cele mai dese cazuri din Sfânta Scriptură, Dumnezeu foloseşte animalele ca exemple, pentru a lăuda sau condamna anumite comportamente umane. Avem, de pildă, furnica pe care Solomon o oferă drept exemplu de hărnicie când spune: “Uită-te la furnică, leneşule!” (Prov. 6:6); avem exemplul calului sau al măgarului când Dumnezeu spune: “Nu fiţi ca un cal sau ca un măgar pe care îl struneşti cu o zăbală” (Ps. 32:9); avem porumbelul ca exemplu de blândeţe şi chiar şarpele ca exemplu de isteţime (Matei 10:16), şi putem continua.

Spre deosebire, însă, de celelalte animale pe care Biblia le aminteşte, în toate textele cu referire la câine exemplul acestuia este întotdeauna negativ. În Apocalipsa, în textul pe care l-am citat, cititorul va recunoaşte că e vorba despre o categorie de oameni care, împreuna cu curvarii, închinatorii la idoli etc. vor fi afara din Împărăţia lui Dumnezeu. Scopul acestei lucrări este de a identifica pe cât posibil cărui comportament uman îi aparţin câinii. În acest sens vom folosi unele din textele din Scriptură care se referă la ei pentru ca, din aproape în aproape, să identificăm comportamentul specific indivizilor la care face referire acest termen. Citându-l pe Pavel, atunci când scrie despre plata lucrătorilor Evangheliei, şi anume: “…nu pe boi îi are Dumnezeu în vedere, ci pe oameni” (1 Cor. 9:9), admitem şi în cazul acestei teme că intenţia lui Dumnezeu a fost aceea de a scoate în evidenţă un comportament uman.

Cuprins

Pentru prima dată se aminteşte de câine în mod direct în Deuteronom 23:18, unde Dumnezeu spune: “Să n-aduci în Casa Domnului Dumnezeului tău, câştigul unei curve, nici preţul unui câine, ca împlinire a unei juruinţe oarecare; căci şi unul şi altul sunt o urâciune înaintea Domnului Dumnezeului tău”. Este interesant paralelismul pe care îl face Dumnezeu între câine şi curvă, considerându-i deopotrivă ca fiind urâciuni. În acest caz pentru a distinge comportamentul câinelui, e suficient să înţelegem ce este o curvă. Curva este femeia care vrea să obţină nişte avantaje de la un eventual ibovnic, oferindu-i în schimb nişte servicii. Înţelegerea dintre cei doi are valabilitate atâta vreme cât bărbatul ofera nişte avantaje. Ea se obligă să răsplătească în modul ei dărnicia bărbatului, situaţie cu mult asemănătoare unei relaţii câine-stăpân.

Un câine în starea sa naturală va ţine urma omului care şi-a făcut milă de el aruncându-i ceva de mâncare. Ataşamentul şi credincioşia câinelui sunt comportamente derivate din nevoia acestuia de a avea mâncare, adapost etc. Deci, ca şi în cazul unei prostituate, supunerea şi ataşamentul câinelui faţă de stăpân, se datorează primordial din cauza avantajelor pe care relaţia aceasta le promite. Ar fi exagerat acest paralelism dacă n-am lua în calcul una din expresiile Domnului Isus. Citându-l pe Isaia El spune despre evreii vremurilor Lui: “Poporul acesta mă cinsteşte doar cu buzele, dar cu inima e departe de Mine” (Mat. 15:15). Altfel spus evreii se purtau faţă de Dumnezeu intocmai ca o curvă, cautând să beneficieze de avantajele oferite de Acesta, dar fără a lua în calcul şi responsabilitatea unei relaţii cu El.

O caracteristică esenţiala în comportamentul câinelui e faptul că, în natura lui, el consideră întotdeauna omul ca fiind stăpânul său, superiorul său. La baza acestui comportament, conform specialiştilor, stă înclinaţia genetică de subordonare, care întâlneste în timpul vieţii acel mascul alfa căruia îi va conferi prioritate. Acest mascul alfa poate fi un alt câine, de regulă dominant, în cazul haitelor, sau în cele mai dese cazuri însuşi omul. Deşi prin natura sa cainele este un excelent partener pentru om datorită naturii sale utilitariste, privit din perspectivă teologică aceasta caracteristică întâlnită la oameni în relaţie cu Dumnezeu nu doar e neavenită, ci şi nocivă. Dacă e să vorbim de o anumită utilitate a omului, aceasta trebuie să se încadreze în sintagma: “Noi îl iubim, pentru că El ne-a iubit întâi” (1 Ioan 4:19), activismul omului fiind doar o participare activă la harul lui Dumnezeu şi nu o modalitate de a-l obţine.

Când David, împăratul, a preluat conducerea poporului Israel, a chemat la sine pe Mefiboşet, singura rudă a lui Saul rămasă în viaţă. După ce David îşi exprimă dorinta de a-i face bine, reacţia acestuia din urmă este memorabilă: “Cine este robul tău ca să te uiţi la un cîine mort ca mine?” (2 Sam. 9:8). Nu doar câine, adică unul care i se supune prin natura sa, ci unul mort, adică ineficient, lipsit chiar şi de abilitatea şi resursele necesare pentru ca vreodată să îşi mulţumească stăpânul, să îşi arate adică utilitatea. Înţelegem şi mai bine acest punct de vedere când luăm în calcul faptul că Mefiboşet era olog de ambele picioare. Un câine care nu mai putea fi folositor stăpânului, nu mai putea împlini ceea ce în natura lui ar fi putut să facă: să apere, să vegheze, să slugărească etc. În ciuda acestui lucru, împăratul s-a purtat cu el cu o bunătate specifică lui Dumnezeu. În general, odată veniţi la tron, majoritatea împăraţilor aveau obiceiul de a înlătura pe toţi cei care făceau parte din familia regelui de dinainte, pentru a-şi întări domnia. Atitudinea de bunăvoinţă a lui David confirmă ceea ce a spus Dumnezeu despre el: “Am găsit pe David, fiul lui Iese, om după inima mea” (F.A. 13:22). Prin gestul său, David, prefigurează harul lui Dumnezeu. În ochii lui Dumnezeu utilitatea omului îşi pierde sensul în comparaţie cu deplina acceptare a dragostei Sale.

În stare naturală câinii traiesc în grupuri. Deseori suntem martorii unei bătălii între membrii acestor grupuri sau vedem atacurile unora dintr-o anumită grupare împotriva altora mai slabi, izolaţi. Despre acest fenomen vorbea Pavel când a spus despre cei care făceau dezbinări în Biserică: “Păziţi-vă de câinii aceia, păziti-vă de lucrătorii aceia răi…” (Fil. 3:2) întelegând prin aceasta ca cei care dezbinau făceau parte dintr-o altă grupare, decât Biserica Domnului, şi care aveau un comportament specific câinilor care rup şi muşca pe toţi aceia care nu fac parte din tagma lor. Pretenţia celor care făceau dezbinare era aceea că, pe lânga jertfa mântuitoare a lui Cristos, desăvarşită, completă, arhisuficientă intrării oamenilor în Împărăţia lui Dumnezeu, era necesară şi ţinerea Legii Veciului Testament. Altfel spus nu era suficient ceea ce făcuse Dumnezeu, ci şi omul trebuia să facă ceva în această direcţie, să-şi arate, adică, utilitatea. Galatenilor Pavel le spune: “…toată Legea se cuprinde într-o singură poruncă: <Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi>. Dar, dacă vă muşcaţi şi vă mâncaţi unii pe alţii, luaţi seama să nu fiţi nimiciţi unii de alţii” (Galateni 5: 14, 15). Nu întâmplător Pavel aminteşte porunca de a iubi pe aproapele. Comportamentul acesta, de a muşca şi mânca pe alţii, nu era unul specific oamenilor care au crezut în Dumnezeu, ci câinilor. Or, câinii în acest caz sunt cei care fac dezbinări şi, prin învăţătura şi gândirea lor, diminuiaza sau înlătură pe Cristos şi lucrarea Lui. Consecinţele unei astfel de gândiri şi trăiri este punctată ferm de Pavel când spune: “Voi, care voiţi să fiţi socotiţi neprihăniţi prin Lege, v-aţi despărţit de Hristos; aţi căzut din har” (Gal. 5:4). Şi atunci e lesne de înteles de ce câinii sunt afară din Împărăţie, pentru că acolo se intra doar datorită lui Cristos, pe care aceştia L-au respins, punându-şi în loc o neprihănire proprie (Rom. 10:3).

Vorbind despre prorocii mincinoşi, Petru afirmă că în cazul lor se împlineşte Scriptura  (Prov. 26:11) care spune: “Câinele s-a întors la ce vărsase…” (2 Pt. 2:22).  Câinele, în starea sa naturală, needucat, fără dresaj, are obiceiul de a-şi mânca propria vomă sau chiar propriile fecale. În cazul prorocilor mincinoşi, faptul că ei se întorc la starea lor de mai înainte arată lămurit că niciodată n-au fost altceva decât ceea ce dicta comportamenul lor. Au venit doar pentru nişte avantaje (să se îmbuibe la mesele de dragoste ale creştinilor, să momească femeile etc. 2 Pt.2:13,14), întocmai ca nişte câini, în sensul pe care l-am explicat mai sus. Spre deosebire de prorocii mincinoşi, care vin în Biserică pentru nişte avantaje ca mai apoi să se întoarcă la starea lor de mai înainte, adevăraţii credincioşi când au pus mâna pe plug nu se mai uită înapoi (Luca 9:62) nu părăsesc turma Domnului indiferent de circumstanţe (Evrei 10:25) şi sunt legaţi de Dumnezeu şi Biserică prin dragostea lui Cristos, de care nu îi poate despărţi nimeni şi nimic (Rom. 8:35-36).

În exemplele şi explicaţiile de mai sus distingem câteva caracteristici specifice câinelui: supunere genetică; o anumita formă de slugărnicie şi utilitate condiţionate de nevoia de hrană şi adăpost; needucat are un comportament agresiv şi scârbos; trăind în haită urmează necondiţionat pe unul mai dominant decât el fără a beneficia de raţiunea de care ar putea uza pentru a-şi tria propriul comportament, fapt punctat foarte bine de Cristos când spune: “Nu daţi câinilor lucrurile sfinte…ca nu cumva…să se întoarcă şi să vă rupă” (Mat. 7:6) etc.

În comparaţie cu câinele, omul se naşte cu o natură păcătoasă total opusă legii şi orânduirii divine, nerecunoscând pe nimeni ca şef sau stăpân, decât pe sine însuşi, dar şi aceasta într-un mod aproape inconştient. Apariţia unui alfa de cele mai multe ori naşte conflicte. Chiar şi cel mai umil sclav colcăie pe interior de rebeliune şi nesupunere. Mentalitatea aceasta e de aşa natură că societatea umană însăşi e croită pe dorinţa aproape unanimă a oamenilor de a fi şefi, cu mici excepţii care întăresc această regulă. Biblia spune că “şi noi eram altădată fără minte, neascultători, rătăciţi, robiţi de tot felul de pofte şi de plăceri, trăind în răutate şi în pizmă, vrednici să fim urâţi şi urându-ne unii pe alţii” (Tit 3:3) sau că eram “copii ai mâniei” (Efes 2:3) ca toţi ceialalţi care se nasc aşa. Acceptarea şi înţelegerea acestui aspect primordial reprezintă un pas important în relaţia omului cu Dumnezeu.

Deseori distingem in jurul nostru o categorie de oameni, care, în ciuda a ceea ce spune Scriptura, că toţi suntem rebeli din naştere, toţi suntem nesupuşi, păcătoşi şi despărţiţi de Dumnezeu, se fălesc cu o anumită credinţă genetică.  În cele mai dese cazuri aceştia cred sau afirmă că simplul fapt de a se fi născut într-o cultură religioasă de o anumită factură sau că aparţin unei religii sau vreunei confesiuni, le dă şi dreptul de a fi părtaşi Împărăţiei lui Dumnezeu. În plus, în opinia lor, intrarea în graţiile lui Dumnezeu se face preponderent în baza utilităţii, a gesturilor pe care cred că le fac în favoarea Lui, El rasplătindu-i sau pedepsindu-i funcţie de reuşita gesturilor lor. Mai mult de atât, Dumnezeu Însuşi ar avea nevoie de aceste gesturi, ca şi când El n-ar putea fi ceea ce este, fără aportul lor.

O perspectivă bună în această direcţie ne-o oferă şi exemplul celor doi fraţi din pilda fiului risipitor (Luca 15:11-32). Cel mare, mentalitate şi comportament de caine, un fel de curvă care oferă nişte servicii în schimbul unor favoruri. Expresia “Eu îţi slujesc ca un rob de atâţia ani, şi niciodată nu ţi-am călcat porunca; şi mie niciodată nu mi-ai dat măcar un ied să mă înveselesc cu prietenii mei” denota acest tip de relaţie. Cel puţin o relaţie înţeleasă doar de sine, textul arătând clar că tatăl nu a răspuns pe măsura aşteptărilor sale, nu i-a răsplătit slugărnicia. Practic fiul cel mare a văzut permanent în tatăl său un fel de mascul alfa. Ocazia de a-i reproşa apare în momentul revenirii fiului cel mic, risipitorul.  Acel fiu, care, conştient de relaţia cu tatăl său, îşi permite să calce strâmb, îşi permite să îşi ceară drepturile, îşi permite să fie liber. Apariţia acestuia îl determină pe cel mare să se dezică şi de fratele cel mic dar şi de tatăl său, prin expresia: “acest fiu al tău”. Căci dacă fiul cel mic nu e şi fratele lui, nici tatăl nu mai putea fi tatăl său. De partea cealaltă, cel mic spune: “Mă voi întoarce la tatăl meu…”. În ciuda depărtării de casă, cel mic nu şi-a pierdut niciodată conştienţa că e fiul cuiva, că aparţine unui loc. “Îi voi spune că nu sunt vrednic să mă numeacă fiul său”, dar gândeşte astfel tocmai pentru că nu putea nicidecum să şteargă din sângele său apartenenţa de acesta. E conştient de faptul că nu poate avea pretenţii, dar speră, nădăjduieşte că tatăl lui îl va reprimi măcar ca pe unul “din argaţi”. Şi nu doar că tatăl îl reprimeşte, dar şi sărbătoreşte în cinstea revenirii sale şi îi pune pe deget inelul familiei, garanţia moştenirii tuturor lucrurile sale. În timp ce fiul cel mare rămâne intangibil în perfecţiunea şi corectitudinea sa (“niciodată nu ţi-am călcat porunca”) considerând mai de pret eforturile şi utilitatea sa, cel mic primeşte totul doar pentru faptul că a acceptat pe deplin dragostea necondiţionată a tatălui său.

Concluzii

Revenind la textul din Apocalipsa şi ţinând cont de informaţiile de mai sus putem trage concluzia că oamenii care se potrivesc profilului de câine sunt aceia care pretind că în starea lor naturală, afiliaţi unei anumite culturi, religii sau confesiuni, pot fi plăcuţi şi acceptaţi de Dumnezeu în baza meritelor personale, a străduinţelor şi utilităţii lor. Din nefericire pentru ei, când vorbim de creştinismul biblic, acesta e singura religie în care se vorbeşte la modul imperativ de necesitatea revelaţiei divine, de intervenţia supranaturală a lui Dumnezeu, la toţi oamenii fără exceptie. Expresia folosită de Cristos în cazul lui Petru trebuie să rămână ca un far pentru toate generaţiile: “…nu carnea şi sângele ţi-au descoperit acest lucru, ci Tatăl Meu, care este în ceruri” (Matei 16:17). Deci nu este doar insuficient să ne naştem cu o mostenire spirituală bună sau cu o cultură religioasă, ci şi periculos, caz în care rămânem doar cu aceasta. Mai mult de atât, în ce priveşte mântuirea, aceasta se face exclusiv în baza harului lui Dumnezeu. Orice încercare a omului de a se face util lui Dumnezeu cu scopul declarat sau ascuns de a-I intra în graţii nu reprezintă modalitatea pe care Dumnezeu o acceptă. Contrar înţelegerii fireşti nu cei care au transpirat şi s-au făcut utili vor fi înăuntru, nu cei care, genetic vorbind, au avut vreo înclinaţie religioasă sau s-au născut într-o cultură de o asemenea factură, ci tocmai cei care şi-au recunocut neputinţa de a satisface pretenţiile justificate ale unui Dumnezeu sfânt. Dumnezeu nu doreşte sclavi docili, ci fii, care şi-au înţeles libertatea şi demnitatea oferite de acest statut (Ioan 1:12, 13; Evrei 12:5-7). Practic fiecare om trebuie să aibă parte de o intervenţie divină istorica, un astăzi de care îşi va aminti toată viaţa şi care îi va conferi dreptul de a fi înăuntrul Împăraţiei lui Dumnezeu.

Autor: George

"Mai bine sa fii o data om decat de doua ori nimic" (Anonim)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s