Ce-ar fi daca a-i merge la un magazin si ti-ai cumpara un produs pe care nu ai ocazia sa il vezi sau sa il probezi? Dai banii pe el si il iei in sacosa sperand ca acasa vei gasi ceea ce iti place, ceea ce iti trebuie si ceea ce iti va veni pe masura ta. Un astfel de gest, insa, ar fi nefiresc, anormal si nebunesc. Oricat de multi bani am avea de “sa-i arunci pe fereastra”, nu procedam niciodata in acest fel. Cumparam tot felul de lucruri, dar niciodata fara sa le vedem, fara sa le probam, fara sa ne asiguram ca ne vor fi de folos intr-un fel sau altul atat noua cat si altora, in cazul unui cadou.
Culmea este, insa, ca unii procedeaza in acest mod cand e vorba de propria lor viata. Oamenii care se gandesc la sinucidere se comporta in acest fel. Vor sa faca “afaceri” cu moartea, “cumparand” cu propria lor viata ceva ce n-au vazut, n-au ocazia sa probeze si nu stiu sub nici o forma daca gestul acesta le va fi “pe masura”, daca renteaza sau nu. Sa-ti iei viata doar cu premisa ca “dincolo va fi mai bine” sau ca “voi scapa de problemele pe care le am” e curata nebunie. Aici nu e vorba de un lucru, nu e vorba de un obiect. Pana la urma si daca ne cumparam ceva ce nu ne foloseste asta nu inseamna mare lucru. Dar cand e vorba de viata, cand e vorba de suflet, riscul este intotdeauna, in cazul sinuciderii, de 100%. Sa-ti pierzi sufletul din cauza unor probleme pe care le ai acum gandind ca “dincolo va fi mai bine” sau ca vei scapa de ele, de parca ratiunea de a trai ar avea in ea insasi asigurarea ca viata aceasta trebuie sa fie fara probleme, e un mod nefiresc si anormal de a gandi si proceda.
In ce priveste problemele vietii nu se potriveste zicala “cui pe cui se scoate”. Nu poti lua un lucru garantat rau (sinuciderea) si sa rezolvi cu el alte lucruri asa zis rele (problemele vietii) fara ca aceasta sa nu duca la o amplificare a lor intr-un mod inimaginabil.
Faptul ca te-ai nascut in aceasta lume fara sa iti fi dat acordul, e una din dovezile care trebuie sa te faca sa gandesti ca viata nu e ceva ce ai dobandit prin efort propriu, nu e ca un lucru pe care il cumperi si esti stapan pe el, sa faci ce vrei cu el. Poti face ce vrei cu multe lucruri, ai o libertate destul de mare in aceasta directie, dar cand e vorba de viata altcineva e proprietarul ei, chiar daca aparent ai impresia ca poti face ce vrei cu ea.
Sa presupunem ca proprietarul unei mari companii te pune pentru o perioada administrator la firma lui si pleaca pentru o perioada de timp. La un moment dat apar cateva probleme majore in acea companie, probleme care te determina sa iei decizii la fel de majore. Poti sa faci multe lucruri, dar niciodata nu vei putea lichida firma, niciodata nu vei putea-o inchide, tu esti doar un administrator, esti doar un angajat. Doar proprietarul sau organele abilitate pot face acest lucru. Orice incercare a ta de a lichida firma va dovedi intr-un final gestul tau ca fiind nul. Nici o instanta nu va lua in seama semnatura ta in aceasta directie, atata vreme cat lucrul asupra caruia ti-ai dat semnatura nu iti apartinea.
Aceasta comparatie e potrivita foarte bine cu propria ta viata. Orice gest a-i face pentru a o lichida va fi soldat intr-un final cu nulitate absoluta: ti-ai bagat nasul unde nu iti fierbea oala si ti-ai arogat dreptul de a face ceea ce numai proprietarul avea dreptul.
De ce sinuciderea este un gest cu desavarsire gresit? Pentru ca nu tu esti proprietarul vietii tale, desi aparent aceasta impresie o ai. Ai primit-o, iar asta inseamna ca o ai de la altcineva. Tu trebuie doar sa o administrezi. Au aparut ceva probleme? E firesc sa fie asa. Suna-l pe proprietar. Spune-i care e baiul, expune-i toata situatia si lasa-l pe el sa dea rezolvarea.
Dumnezeu este Creatorul tuturor lucrurilor, inclusiv a vietii tale. Te-a facut mama si tatal tau, dar actul acesta al nesterii este doar o perpetuare a creatiei divine. Dumnezeu nu creaza acum oameni, cum a facut cu primii doi, ci a lasat, ca prin conceptie, prin legatura fireasca dintre un barbat si o femeie, oamenii sa se nasca si sa se inmulteasca. Daca traiesti inseamna ca ai fost creat, adica ai fost nascut. Dumnezeu ti-a dat viata si spre deosebire de milioanele de fetusi umani aruncati la gunoi prin “grija” unor criminali cu fata de medici, tu ai apucat sa vezi soarele pe cer. Traiesti! Si daca traiesti, acolo unde e viata, cu siguranta apar si probleme. Dumnezeu, care ti-a dat viata, are si solutii pentru problemele tale. Ignoranta ta cu privire la El, te duce in situatia sa nu mai vezi nici o rezolvare la problemele tale. Toti murim pana la urma, dar nu e totuna cum murim. Firesc este sa murim de moarte buna, la fel cum ne-am si nascut, fara sa avem control. Dar mai normal si de dorit este sa murim dupa ce, in prelabil, am dat mana cu Stapanul vietii noatre, cu Dumnezeu. Atunci poti muri cu siguranta ca te duci unde trebuie, nu unde “speri”, ci unde ar trebui: la Dumnezeu care ti-a si dat viata.
Dumnezeu are toata responsabilitatea si tot interesul ca viata ta sa fie buna. Spune-I Lui problemele tale, du-te la El cu increderea ca daca ti-a dat viata, are cu siguranta si solutii la problemele vietii. Aceasta situatie seama intrucatva cu marile firme care se respecta si care ofera produse de calitate. Daca cumperi ceva de la ei, te obliga ca service-ul sa il faci tot la ei, pentru ca doar ei stiu cum e facut acel produs, ca doar ei l-au facut. S-a stricat ceva in masinaria vietii tale, du-te si fa-ti service-ul la Cel care te-a facut. In cateva cuvinte va sti care e baiul si apoi urmeaza instructiunile pe care ti le da. Si oridecateori mai apar probleme, oricat de mici, du-te tot la El. Regretabil este faptul ca procedam cu viata noastra asa cum procedam si cu lucrurile stricate: apelam la “mesteri” de duzina, care nu ofera garantie. Viata e prea scumpa ca sa o dai pe mana oricui.
Vreau sa mor... 
Asa o fi… Pe de alta parte, daca stiu sigur ca nu pot da mana cu El, daca stiu sigur ca El poate doar sa-mi arate drumul, dar nu ma obliga sa merg pe acel drum si eu singur n-o sa urmez acel drum, daca stiu sigur ca sunt doar un pacatos si nu-s in stare sa ma bucur de viata, daca fiecare zi inseamna o corvoada si n-am nici-o speranta sa ajung Sus, atunci nu-i mai bine sa scurtez agonia si sa merg acolo unde oricum o sa ajung? Si ce inseamna cativa ani sau cateva decenii comparativ cu eternitatea?
Stiu ca viata e un dar. Dar am mai refuzat daruri, de la muritori ce-i drept. Asa ca daca nu ma luminezi, Doamne, ce planuri ai pentru mine, Te rog sa-Ti iei darul inapoi si sa-L dai altcuiva care se stie bucura de el.
N-as fi vorbit de „a da mana cu Stapanul”, daca nu as fi avut si informatiile necesare despre acest lucru. Eu nu vorbesc din basme si nici nu incerc sa „spiritualizez”. Eu insumi am dat mana cu Stapanul si iti pot arata cum sa te intalnesti cu EL. Aici, nu „dincolo”. Dincolo e prea tarziu. Acolo avem parte doar de ceea ce am obtinut cat am fost aici.
Intra sa vorbim pe mess. id: geo_geo_76
Suntem obisnuiti sa gandim la Dumnezeu ca la Unul care e undeva „sus” si care, la fel ca-n majoritatea religiilor, are niste reguli si niste directive care trebuie urmate. Aceasta varianta, insa, e falsa. Nu ca n-ar exista si niste reguli si directive, dar esenta crestinismului biblic (cel prezentat de Sfanta Scriptura) ni-L prezinta pe Dumnezeu ca pe Unul care s-a implicat si se implica direct in creatie, in special fata de oameni. Spre deosebire de celelalte religii, Biblia ni-L prezinta pe Dumnezeu, care s-a coborat de acolo de „sus” catre oameni. Realitatea istorica a faptului ca Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, adica „Dumnezeu din Dumnezeu adevarat, Lumina din Lumina”, cum ni-l prezinta crezul, a imbracat trup uman, si-a luat o infatisare aidoma ca a noastra, tocmai pentru ca Dumnezeul care nu poate fi vazut, sa poata fi cunoscut de catre oameni. Nu demult am sarbatorit realitatea istorica a mortii, invierii si inaltarii Sale. El n-a venit ca nu avea ce face in sanul Sfintei Treimi, ci tocmai ca prin venirea Sa sa poata duce oamenii catre Dumnezeu Tatal.
Admiti faptul ca esti pacatos, si asta e adevarat, dar la fel de adevarat e faptul ca moartea lui Cristos a fost tocmai in vederea rezolvarii acestei probleme majore a omenirii, pacatul. El a luat pacatul nostru asupra Sa, si moartea Lui a reprezentat jertfa suprema pentru ca in fata lui Dumnezeu, datorita Lui, noi, oamenii, sa putem fi considerati neprihaniti, ca si cand n-am fi pacatuit niciodata. Cristos, prin jertfa Sa, este singura Solutie a lui Dumnezeu pentru pacatul omenirii, a fiecaruia in parte.
Cine accepta aceasta solutie, unica solutie, devine, prin credinta, copil al lui Dumnezeu, cu acelasi statut binecuvantat ca si Fiul. De aici incepe o aventura extraordinara de legatura cu Dumnezeu, cu Stapanul, asa cum am spus mai sus.
Partea frumoasa si extraordinara e faptul ca El Insusi, Cristos, devine automat, prin acceptarea mea, Prietenul, Fratele mai mare, si Stapanul vietii mele, care ma insoteste permanent in umbletul meu prin aceasta lume, pana la vremea cand El, atentie!, cand El ma va chema „acasa” la Sine. Dulce este aceasta moarte cand stii cu siguranta ca mergi acolo unde trebuie, in bratele lui Dumnezeu.
ce-ar fi daca ai crede-ntr-o zeitate pe care n-ai vazut-o niciodata, dar careia i se face cea mai agresiva reclama?
Are legatura cu ceea ce am scris mai sus sau in tot blogul? Din fericire pentru mine si pentru multi altii, cred intr-o „zeitate” pe care am vazut-o. Deci nu e cazul sa discutam despre o astfel de situatie.
Intotdeauna m-am temut de oamenii care vorbesc prea mult de Dumnezeu. Credinta (daca exista) ar trebui purtata in suflet, fiind o chestiune care priveste mai mult interiorul decat exteriorul. Stefan Dumitrache a punctat bine, nu cred ca este nevoie de atata reclama. O astfel de supraexpunere nu poate decat dauna, pierzandu-si valoarea cu fiecare rostire, mai mult sau mai putin, superficiala, ori la intamplare. Am intalnit, de-alungul timpului, oameni care doreau (chipurile!) sa mi-l arate pe D-zeu. Pentru a-L descoperi mi se impunea schimbarea religiei, sa traiesc o viata impusa de acea casta religioasa, sa donez banii castigati pentru scopuri (caritabile?) PE CARE EI LE ALEGEAU, sa lucrez pentru a ajuta numai oamenii din cultul respectiv, cu alte cuvinte: sa fiu intotdeauna, la fiecare pas, sub influenta lor. Era de preferat sa ma casatoresc cu cineva din interior sau sa-mi aduc sotul in interiorul gruparii spre a fi mai usor de controlat. In schimbul acestor lucruri mi se promitea o viata fericita, o viata in care D-zeu va fi tot timpul langa mine; mi se promiteau avantaje materiale, posibilitatea de a studia la facultatea la care visam…etc. Nu pot sa spun ca nu suna tentat, adica: cine nu ar alege sa-i fie bine decat rau? Am vazut cateva persoane care au urmat calea aceea, li s-a schimbat viata in bine d.p.d.v. financiar, dar nu-i vad mai spirituali, nici fericiti, dimpotriva – au niste fete stravezii, o neliniste ciudata de parca ar fi tot tot timpul urmariti, cenusiul este culoarea prin care i-as descrie. Sunt lipsiti de viata si vointa proprie, in plus, au grandoarea aceea a omului mojic care s-a „realizat” financiar si social.(sic!) Eu stiu ca daca ai atins starea de gratie Divina trebuie sa ai ochi stralucitori si fericiti, un zambet modest, prietenos, o stare de multumire interioara, o fata senina, o voce vesela ca sunetul unui clopotel, iar cenusiul nu ar mai fi culoarea prin care i-as descrie. Daca ne uitam in jur, la creatia Lui, la frumusetea plina de culoare si viata a naturii, vedem ca D-zeu a folosit o multitudine de culori pentru a-si infrumuseta creatia, asadar II place culoarea si diversitatea.
Din fericire, El m-a creat cu „capsorul pe umeri”, si-am reusit sa evit de fiecare data capcanele. Din punctul meu de vedere, acelea sunt grupari care doresc sa aiba influenta la nivel social-global, grupari care doresc puterea si banii. Frapant este ca, vorbesc despre Dumnezeu de parca ar fi proprietatea lor, numai ei L-ar cunoaste, Le-ar apartine. Iar eu, ca un biet muritor ratacit, aflat pe marginea prapastiei, si fara un gram de dorinta de a mai trai, trebuie sa ma supun vointei lor petru a beneficia de o bucatica de Rai. Nu inteleg de ce D-zeu trebuie sa apartina unei religii, nu vreau sa ma supun dogmelor religioase, vreau sa ma supun doar Lui. Vreau sa fiu un om bun, cinstit, curat la minte si vreau ca D-zeu sa ma placa asa cum sunt, doar El m-a creat! Si mai vreau ca D-zeu sa ma fereasca de lucrurile urate din viata, sa indeparteze suferinta si durerea din sufletul meu, sa-mi dea putere, stiinta si intelepciunea sa merg pe o cale care sa fie pe placul Lui si al meu; daca doreste sa ma bucur de viata pe care El Insusi mi-a daruit-o. Eu n-am cerut-o, nu sunt fericita ca o am, si fac eforturi extraordinar de mari sa nu-I inapoiez darul. Nu inteleg de ce 40 de zile de post m-ar aduce mai aproape de El, decat un mod de a manca cumpatat, fara abuzuri, care nu trebuie facute in timp ce o mare parte a populatiei de pe glob sufera de foame. De ce trebuie sa merg la biserica (oricare ar fi ea) ca sa-L intalnesc, oare rugaciunile facute cu ochii plini de lacrimi, in singuratate, nu mai au nicio valoare in ochii Lui? I-am multumit mereu cand mi-a facut o bucurie, am multumit pentru hrana, pentru tot ce mi s-a dat. Si totusi, de ce ma lasa sa sufar?
Nu neg experienta rea pe care ai avut-o in cultul religios respectiv. Asta daca era „cult” si nu vreo organizatie religioasa fantoma, gen „Martorii lui Iehova”.
In comentariul tau te contrazici flagrant zicand: „Nu inteleg de ce D-zeu trebuie sa apartina unei religii”. Pai ai zis mai sus ca ai intalnit oameni care ti-au spus ca pentru a-l simti pe Dumnezeu trebuie sa iti schimbi religia. Tocmai prin afirmatia ta demonstrezi ca religia pe care o ai acum este cea care il are pe Dumnezeu, devreme ce tii atat de mult la ea si nu vrei s-o schimbi. Si atunci te intreb: Cine are dreptate? Cei care vor sa iti schimbe religia sau tu? Ambele tabere fac aceeaso greseala: Dumnezeu nu sta intr-o religie, nu sta intr-un cult, dar…oamenii care il cunosc pe El pot fi, de cele mai multe ori, afiliati unui cult, unei religii. Din nefericire tu ai doar varianta ca esti afiliata unei religii, cu Dumnezeu stai tare nasol. Ca devreme ce Dumnezeu nu sta intr-o religie, sansa ca fiind intr-una si sa il ai si pe Dumnezeu sunt extrem de mici.
Iata un fragment din comentariul tau care spune foarte mult despre credinta ta sau religia careia ii apartii:
De ce trebuie sa merg la biserica (oricare ar fi ea) ca sa-L intalnesc, oare rugaciunile facute cu ochii plini de lacrimi, in singuratate, nu mai au nicio valoare in ochii Lui? I-am multumit mereu cand mi-a facut o bucurie, am multumit pentru hrana, pentru tot ce mi s-a dat. Si totusi, de ce ma lasa sa sufar?
Te va surprinde faptul ca iti scriu aici ca rugaciunile, ochii plini de lacrimi, multumirile pentru mancare….nu ca nu l-ar impresiona pe Dumnezeu, dar din prisma Lui e ceva mult mai important decat lacrimile tale: Fiul Sau. Poti plange la nesfarsit, poti suferi la nesfarsit si poti multumi la nesfarsit, cata vreme dincolo de aceste trairi nu vezi suferinta de nedescris pe care Cristos a indurat-o pt tine si pentru mine. In afara lui Cristos, despartiti de El superinta noastra e doar un plus la starea de necredinta in care se gasesc multi. O sa zici ca tu crezi in Fiul lui Dumnezeu. Nu am cum sa te contrazic, decat spunandu-ti ca ar trebui credinta in El sa transforme lacrimile tale in lacrimi de speranta; sa transforme suferinta ta intr-una pentru o cauza nobila, si nu sa ramana suferinta egoista a unui ins, oricare ar fi el.
Sa iti dau numai un exemplu: Maica Tereza pe care catolicii au beatificat-o….avea suferintele ei? Cu siguranta, ca oricare om. Dar ea ce a facut? A facut din suferintele ei, un pod extraordinar spre a alina suferintele altora. Daca stam izolati in apartamentele noastre si suferim in tacere si ne plangem de mila, aia e pur egoism.
Ma judeci pt blogul acesta, pentru intentiile mele care au la baza credinta in Dumnezeu. faci ce vrei, dar macar eu fac ceva. Asa cum stiu, asa cum pot, vorbesc cu oameni care trec prin diverse suferinte si depresi si, desi si eu le am pe ale mele, imi fac timp pt altii.
In loc sa stai deoparte si sa judeci astfel de lucruri, iesi matale din cutiuta ta si fa ceva bun pentru altii. De ce ne lasa Dumnezeu sa suferim? Pentru ca rezolvarea suferintei sta tocmai in contrariul ei: sa nu iti plangi de mila, ci sa te apleci catre cei care sunt cu mult mai suferinzi decat tine. Atunci aceia vor vedea prin asta ca Dumnezeu are grija de ei, si tu, vei simti ca Dumnezeu face ceva prin tine. Asta e rezolvarea suferintei in lume. Dumnezeu nu pocneste din degete si elimina suferinta, o face prin noi, prin cai extrem de naturale.
Ai grija de tine.
In primul rand, nu stiu de unde ai tras conzluzia ca eu te judec pentru blogul acesta. Nu sunt eu in masura s-o fac. Pentru lucrurile pe care le facem, fie ele bune sau rele, exista altcineva deasupra noastra care s-o faca. In schimb, recunosc ca e deranjant modul in care il „confisti” pe Dumnezeu, de parca numai tu ai acces la El, numai tu ai dat mana cu El, doar tu cunosti toate raspunsurile si adevarata credinta. Daca acesta ar fi adevarul ai avea, cu siguranta, o atitudine mai umila. Atitudinea omului care a atins intelepciunea.
In alta ordine de idei, nu mi-as schimba niciodata religia dintr-un simplu argument logic: Dumnezeu a ales pentru mine religia in care sa ma nasc, familia etc. Desi sunt dezamagita de multe practici care se fac in religia crestin-ortodoxa, din care fac si eu parte, nu am dreptul sa schimb ceva ce nu a fost oranduit aici si nu am ales eu. Ma supara faptul ca un om fara posibilitati financiare este obligat sa plateasca ca sa fie botezat, cununat, inmormantat. De multe ori refuzandu-i-se aceste drepturi daca nu-si plateste datoria fata de Biserica. Sunt dezamagita de preotimea Bisericii Ortodoxe, de faptul ca exista un program pe usa exact ca la un magazin universal.Corect si normal ar fi sa am acces la Dumnezeu in orice moment din zi si din noapte, daca tot spun ca Biserica este casa Domnului! Si cu toate acestea, nu vreau sa-mi schimb religia. Prefer sa fac curat la mine in ograda.
Sunt recunoscatoare (asta fiind putin spus) pentru sacrificiul care s-a facut pentru mine, dar sunt doar un om si am taria sa recunosc ca am ratacirile mele. Am venit in viata asta ca sa invat, iar ca orice invatacel sunt supus greselilor. Asta nu inseamna ca nu am credinta. Daca in ochii tai par un om fara credinta, e strict problema ta si a felului tau de a privi oamenii.
Mi se umple si mie inima de bucurie si gratitudine cand ma gandesc la faptele Maicai Tereza si al altor oameni mai putini cunoscuti. Nu ai de unde sa stii tu ca eu stau in „cutiuta mea” privind doar la suferintele mele, plangandu-mi de mila ( probabil ca d.p.t.d.v. a te ruga cu lacrimi in ochi este egal cu a-ti plange de mila), ignorandu-le pe ale altora. Daca am scris cateva randuri aici nu inseamna ca mi-am expus viata atat de mult incat s-o cunosti. Ti-ai pus vreo secunda intrebarea ca poate suferinta mea se datoreaza si faptului ca vad ca e aproape imposibil sa poti indrepta raul si nedreptatea pe care o vad zilnic in jur?
Super, mi-ai sters comment-ul!.Nu vad care ar fi motivul… poate am atins un subiect care te-ar fi expus prea mult. Nu vreau sa cred ca faci parte din categoria oamenilor pe care i-am descris in prima parte a comment-ului sters de tine. Oricum, fiecare face ce doreste cu blogul lui… S-auzim de bine!
Te-ai grabit, ca si in alte cazuri, sa judeci lucrurile fara sa ai rabdare. Nu am sters comentariul, era doar in asteptare spre aprobare.
Ai dreptate, m-am grabit. N-as fi spus ca mi-ai sters comentariul daca as mai fi vazut mesajul ca fiind in asteptare, asa cum se vede de obicei, pana este aprobat. Poate a fost o eroare pe care eu am interpretat-o intr-un mod gresit. Mea culpa.