Vedetă…la ţară sau Sindromul suferinţei autoimpuse

Vedetă…la ţară este numele unei emisiuni difuzată pe unul din posturile de televiziune romaneşti (nu vă recomand emisunea decât ca să vă confirmaţi cele scrise mai jos). În mare e vorba de câteva vedete şi pseudo-vedete, sau aşa zis vedete, care ies pentru o perioadă de timp din mediul lor “de puf”, pentru a locui şi trăi în condiţii…de la ţară.  Acolo trebuie să dea mâncare la animale, să cureţe de pe urma lor, să mulgă vaci/capre, să taie lemne, să pescuiască pentru a-şi asigura hrana, să folosească anumite tehnici şi procedee mai rudimentare specifice vieţii la ţară etc, un fel de autoflagelare prin condiţii impuse acceptate de bună voie.

Dincolo de intenţia clară a protagoniştilor de a se vedea “pe sticlă” cu orice preţ, chiar strângând bălegarul de la animale, există dincolo  de dorinţa de publicitate o dorinţa mult mai puternică şi mai subtilă, care nu se vede “cu ochiul liber”: dorinţa de a suferi, de a trece prin anumite situaţii opozabile, un fel de “să simţi că trăieşti”.

In general ni se induce un respect instantaneu, aproape inconştient, faţă de persoane care suferă sau au suferit într-un fel sau altul. Pe un astfel de sentiment se bazeaza şi compasiunea faţă de semeni. Ca fiinţe sociale ne doare să vedem pe aproapele nostru suferind. Ni se moaie inima când vedem un om suferind şi apreciem pe cei care au trecut prin diverse suferinţe (mai ales prin acelea pe care nu şi le-au creat singuri, adica acea situaţie când suferi “de prost ce esti”).  Altfel spus, în anumite situaţii, suferinţa este un fel de etalon al personalităţii. Şi nu e exagerat să spunem ca în cele mai dese cazuri oamenii trecuţi prin suferinţe au devenit mai întelepţi, mai practici, mai folositori, mai…umani.

Dar…(că există şi un dar) nu toţi oamenii suferă, cel putin nu în moduri excepţionale, ieşite din comun. Unii au o viaţă mai dură,  alţii mai “pufoasă”. Anumite împrejurări i-au adus pe unii într-o direcţie, pe ceilalţi, în cealaltă direcţie.  Ultimii, adică “pufoşii”, ajung deseori la concluzia, fiindu-le viaţa atât de uşoara cu aproape totul la dispoziţie,  că parcă traiesc degeaba, se plictisesc, viaţa lor n-are gust, cu toate lucrurile “roz” din ea.  În acest caz unora le vine ideea să-şi autoimpună tot felul de cazne, ca cei din emisiunea mai sus amintită, împuşcând doi iepuri dintr-un foc (aşa cred ei): simt că trăiesc prin aceste condiţii, adică altele decât cele pe care le au acasa şi îşi continuă şi viaţa de (semi)vedeta apărând pe micul ecran.

Acest sindrom al suferinţei autoimpuse nu îl au numai vedetele. De-a lungul istoriei mii de oameni au crezut că suferinţa le va purifica sufletul, supunându-se la tot felul de cazne şi suportând tot felul de torturi. Într-un ţinut din America latina există obiceiul ca zeci de oameni în fiecare an să accepte sa fie crucificaţi (precum Cristos, zic ei), sau alţii care merg în genunchi câţiva kilometri pâna la un anume loc considerat sfânt, crezând că ajungând acolo în acest mod vor fi mai “curaţi”.

În vremurile noastre post-moderne există o forma rara de suferinţă autoimpusă, o formă hidoasa de data aceasta, multi-tragică, care acapareaza în special mintea generaţiei tinere: sinuciderea.  Caracteristica a 99% din cazurile de sinucidere conştienta (adică exclud varianta morţilor clinice) este dorinţa de a iesi în evidenţă cu orice chip, de a lăsa un semn, de a-i face pe ceilalţi sa se gândească la mine, de a-i face pe ceialalţi ca măcar câteva ore să mă pomenească, sa fiu erou pentru câteva zile. (Mădălina Manole a reuşit asta: câteva zile a fost erou naţional şi chiar internaţional. Ceea ce spun nu este o ofensă, încerc să trezesc mintea altora în aceeaşi situaţie. Mi-a plăcut Mădălina, am crescut pe muzica ei). Eroismul de acest tip e un fals notoriu. Nu e nici măcar eroismul acela vechi, clasic, în care un prost moare pentru alţii…si mai proşti.   Vorbeam cu cineva zilele trecute şi îmi spunea că vrea sa se sinucidă din răzbunare către alţii. Adică vrând să faci rău altora, te omori pe tine însuţi. S-a dus vremea când te uitai la televizor şi vedeai filme în care deznodământul îl prezenta pe rolul principal, care se răzbuna pe anumiţi răufăcători, plătindu-le într-un fel cu aceeaşi monedă. Adică cel care suferea într-un final era “cel rău”, rolul principal “trăia fericit pâna la adânci bătrâneţi”.  Varianta actuală de răzbunare este ca din răutate faţă  de alţii să te omori pe tine însuţi. O anomalie, o mutaţie psihică, socială de oricare natură vreţi.  S-au dus eroii care treceau “prin foc, prin spăngi, prin glonţi, prin fum,/
Prin mii de baionete,/Urcăm, luptăm…”
(Peneş Curcanul, Vasile Alecsandri), acum eroi vor să fie cei care dau înapoi de la orice fleac şi capituleaza în faţa oricărei probleme. Gasim de curajos unul care se sinucide, adica exact pe acela care n-a avut curajul sa facă faţă vietii. Culmea este că, în ciuda faptului că majoritatea ne cutremurăm în faţa tragicului unui astfel de gest, încurajăm genul acesta de eroisme prin nepăsarea şi indiferenţa noastră.

Autor: George

"Mai bine sa fii o data om decat de doua ori nimic" (Anonim)

7 thoughts on “Vedetă…la ţară sau Sindromul suferinţei autoimpuse”

  1. Vorbeai despre Mădălina Manole. M-a contrariat ştirea morţii ei şi felului cum s-a produs aceasta. Cum ziceai tu, am trăit pe muzica ei şi altor interpreţi români. În primă instanţă nu înţelegeam ce a determinat-o pe această femeie să recurgă la un asemenea gest. M-am pus să ascult piesele ei, să văd ce conţinea activitatea ei artistică. Toate piesele pe care le-am găsit, toate versurile acestor piese nu vorbesc despre altceva decât despre dragoste (cu mici excepţii când mai vorbesc despre drumul „nu ştiu care” despre cât de bun e nu ştiu ce vin etc) Femeia aceasta făcuse o obsesie pentru dragoste, o căuta cu ardoare şi nu o găsea. Nici copilul pe care şi l-a dorit nu a mai fost suficient pentru ea şi nu îi mai dădea „combustibil” pentru a merge mai departe. A ales să ne părăsească într-un mod tragic şi nu oricând ci taman în ziua când împlinea 43 de ani…
    Studiate din punct de vedere teologic, versurile ei nici nu respectau normele şi dogmele unui creştinism veritabil. Ea îşi pierdu-se raţiunea şi sensul de a mai trăi…era bolnavă, dar era o boală a sufletului. Societatea în care trăim, împinge pe unii din noi la astfel de gesturi. Şi noi suntem vinovaţi de ceea ce s-a întâmplat cu Mădălina…adesea prin versurile ei striga după ajutor şi nu era nimeni să o audă….. Mă întreb, unde au fost cei ce se considerau prietenii ei? Unde a fost soţul ei? Chiar nimeni nu auzea „strigătele” ei disperate? S-a retras în ea, s-a izolat şi a pus la cale un plan diabolic pe care l-a şi executat. Ne-a tras un semnal de alarmă prin asta vrând parcă să spună că direcţia pe care mergem nu e bună. Aude cineva acest semnal de alarmă sau ne acoperim urechile şi ne facem „că plouă”?

    1. Am ales sa vorbesc despre Madalina Manole, pentru ca e un caz mai proaspat, care a fost destul de mult mediatizat. Si asta pentur a a fost o persoana publica. In astfel de situatii lumea pune pret pe eveniment cateva zile, la restul sinucigasilor lucrurile se limiteaza in cercul familiei si a cunostintelor, dar ceea ce este comun ambelor situatii este tacerea si uitarea care se asterne nu dupa multa vreme. Adica exact opusul a ceea ce sinucigasul isi doreste. Sloganul „Vei ramane vesnic in amintirea noastra” e un mare fals notoriu.
      Ce s-a intamplat cu madalina manole si ce se inmtampla cu toti sinucigasii reprezinta expresia clara a alienarii (indepartarii) omului de Creatorul sau. Gestul acesta e o ofensa adusa direct lui Dumnezeu, dar e o ofensa inconstienta, pentru ca oamenii ajunsi in astfel de situatii nu si-au pus problema suficient de bine care e parerea lui Dumnezeu despre ce vor ei sa faca. Ne inchipuim, ca in cazul avorturilor la femei, ca putem face ce vrem cu trupurile noastre si cu vietile noastre, de parca ni le-am cumparat de la supermarket. Aceasta este de multe ori dovada ca pentru noi „Dumnezeu” a fost un fel de marioneta despre care am crezut toata viata ca face ce vrem noi, daca il imbunam prin diverse ritualuri, iar cand ajungem in faza de disperare si sinucidere ne inchipuim ca cumva acest Dumnezeu nu va fi chiar atat de Dumnezeu pe cat trebuie sa fie. Adica va face tot ce vor muschii nostri, de parca El e sluga si noi stapanii.
      Gestul Madalinei e inca o dovada ca poti sa ai multe posibilitati materiale, sa ai faima si sa fii in cventrul atentiei, dar tu sa fii in acelasi timp un nimeni. Desi fac o afirmatie indranzneata, nu ma pot abtine: majoritatea vedetelor sunt in acelasi hal! NU cu aceleasi probleme specifice, dar cu aceeasi alienare si aceeasi lipsa de sens ca orice om fara credinta reala in Dumnezeu.

  2. Mi-ar plăcea să intru în polemică cu tine şi să te pot contrazice, dar trebuie să fiu de acord cu afirmaţia asta: „Desi fac o afirmatie indranzneata, nu ma pot abtine: majoritatea vedetelor sunt in acelasi hal! NU cu aceleasi probleme specifice, dar cu aceeasi alienare si aceeasi lipsa de sens ca orice om fara credinta reala in Dumnezeu.”

  3. Nu-mi place modul in care ati inceput sa judecati un om, numai dupa gestul final pe care l-a facut. Nu stiu ce semnal de alarma vrei sa tragi tu tinerilor, dand-o drept exemplu pe Madalina. Eu nu i-am ascultat muzica in mod special, n-o apreciam ca artista, si nu pentru ca n-ar fi meritat ci pentru faptul ca ascult un alt gen de muzica. Nu stiu de ce trebuie s-o judece oamenii, oricare ar fi ei pentru viata pe care a trait-o sau pentru ca a ales s-o intrerupa. De unde stim noi, eu sau tu (sau altii care mai scriu aici) ca s-a indepartat de Creatorul ei. Consider ca afirmatia ta este o dovada de atitudine suficienta si lipsa de empatie fata de un seaman al tau. Daca imi dai voie, eu simt ca Madalina era bolnava. Boala o stie toata lumea si este foarte raspandita, se numeste depresie si cred ca ne este cunoscuta tuturor. Ca sa invingi depresia trebuie sa urmezi un tratament si sa ai oameni in jur care iti inteleg starile, care te iubesc, care au cea mai mare grija de tine. De regula, indiferenta celor din jur, conduce la astfel de finaluri tragice. Eu nu vreau sa-i judec nici pe cei din jurul ei, ideea este ca unii reusesc sa castige lupta, iar altii nu. Totodata mai cred ca poti sa-l simti pe D-zeu aproape, sa-l iubesti, si totusi, sa nu constientizezi ca ai puterea de a merge mai departe. Un depresiv vede o realitate stramba – poate Madalina credea ca le va fi mai bine celor din jur fara ea; isi iubea copilul, iar mintea fiindu-i afectata de boala, credea ca numai luandu-si viata isi poate proteja copilul, ca prezenta ei n-ar fi benefica pentru el. Lucrurile sunt mult mai complicate decat putem indrazni noi sa le percepem. Ideea este sa incercam sa nu-i judecam, acuzam, sa-i privim de sus pe altii, doar pentru ca noi am castigat lupta.
    Cu un lucru trebuie sa fiu insa de acord. Sinuciderea nu este o solutie, si nu cred ca cineva crede ca este o solutie. De regula, sinucigasii stiu exact ca sinuciderea inseamna doar sfarsitul de aici, de pe pamant. Ce va fi dincolo, nimeni nu stie, dar isi asuma totusi riscul cu speranta ca acolo vor fi aproape de Cel care ii va proteja. Eu nu pot da sfaturi in privinta asta, inca nu mi-am clarificat mie insami niste necunoscute. Pot sa spun doar ca daca tot va place riscul, si ati ales riscul, riscati sa va traiti viata pana la ultimul minut care v-a fost dat! Niciodata nu se stie ce calatorie minunata si interesanta va asteapta.
    Intr-adevar, este in firea oamenilor sa uite, iar „lectia” pe care vrem sa le-o dam celor din jur, comitand un „suicidal act” cu gandul de-ai face sa ne tina minte toata viata, nu este decat o iluzie. Suntem creati sa uitam, uitarea este cel mai natural lucru cu putinta, uitam bucuriile care ni s-au intamplat, dar si necazurile sau socul produs de moartea cuiva. In plus, chiar daca pentru o vreme nu uita, nimeni nu se va gandi cu simpatie la un om care s-a sinucis, unii il vor acuza de egoism, altii de lipsa de credinta, in nici-un caz un sinucigas nu va ramane in mintea celor din jur, ca un om pe care te puteai baza. Societatea il considera un pierzator…
    Se zice ca madria este un pacat – va fac o martusire, eu cred ca nu am renuntat la viata, pana acum, din prea multa mandrie – n-am vrut ca oamenii sa se gandeasca la mine ca la un om lipsit de putere, un invins. In general, oamenii sunt superficiali, numai gandul ca au tupeul sa comenteze din „fotoliile lor caldute” pe seama mea, fara ca eu sa le pot da macar o replica, este de ajuns sa ma faca sa ma intorc in forta si s-o iau de la inceput cu si mai multa darzenie. Iata cum, uneori, pacatul se dovedeste a fi un colac de salvare (asta ca o gluma).
    Inca ceva, cei care vor sa renunte la viata din cauza unei iubiri neimpartasite, cu gandul de-ai face pe cei pe care ii iubesc sa revina la sentimente mai bune, sunt intr-o dubla eroare. In primul rand, ei n-au cum sa te „iubeasca mai mult”, daca tu ii ameninti cu sinuciderea (daca nu exista sentimentul de iubire, nimic nu-l va face sa apara), iar daca ai comis actul nu vor crede decat ca ai fost nebun/a si ca n-ai meritat nici macar timpul pe care l-au petrecut cu tine. Daca amenintarile tale ii vor lasa indiferenti, fii sigura ca te vor uita imediat ce-ai parasit lumea asta. De ce? Asa suntem construiti noi oamenii! Presupun ca se declanseaza instinctul de conservare. Din pacate, cel mai recent caz, al Malinei Olinescu, demonstreaza modul in care functionam noi, fiintele…
    P.S. Felicitari pentru articolele pe care le-ai postat pe blog, ale lui Andrei Plesu si Octavian Paler. Apropo, scriitura lor este un motiv de bucurie in viata. Si pentru asta, MULTUMESC (stiti voi CUI).

    1. Draga Ariana, multumesc pentru vizita. Ca raspuns la ce mi-ai scris mai sus trebuie neaparat sa intelegi faptul ca aceea ce am spus despre Madalina Manole nu e o judecata, ci doar o transpunere a unei situatii menite sa fie un semnal de alarma pentru toti cei care, din orice motiv, vor sa-si puna capat zilelor. Tu zici ca nu e corect sa judeci un om dupa „gestul final” pe care l-a facut. Eu iti spun ca tocmai acest lucru spune foarte multe despe personalitatea unui om. Pot toata viata sa fiu cel mai sfant si cel mai drept, iar la sfarsitul vietii sa fac un gest care sa anuleze toate aceste lucruri. Nu spun prin asta ca gestul Madalinei ar anula creatia ei artistica, sunt foarte multi oameni care au apreciat-o pe ea si muzica ei, si unul din ei sunt eu. Daca tu nu ai ascultat muzica ei, ba din contra tu asculti alte genuri muzicale, eu am trait pe muzica ei si mi-a placut foarte mult. Sa ma iei tu acum ca una care esti o apratoare a Madalinei, mi se pare hilar. Judec acest gen de situatii tocmai pentru ca ele ma revolta in suflet pentru ca nu mi-as fi dorit niciodata ca Madalina sa faca asa ceva. Tocmai pentru ca am apreciat-o.
      Varianta ta conform careia „poti sa-l simti pe D-zeu aproape, sa-l iubesti, si totusi, sa nu constientizezi ca ai puterea de a merge mai departe” e un non sens. Dumnezeu nu e o idee, pe care s-o simti sau s-o constientizezi mai mult sau mai putin. E ca si cand ai zice ca nu esti constient ca tatal tau exista si ca ii simti prezenta oriecateori e cu tine.

      In plus, la fel ca multi altii care se cred „iubitori de Dumnezeu”, tu afirmi ca „Ce va fi dincolo, nimeni nu stie”. Scuza-ma, dar asta e cel mai mare antagonism: sa crezi in Dumnezeu si sa afirmi ca nu stii ce va fi „dincolo”, din moment ce „dincolo” e tocmai realitatea in care Dumnezeu exista si este. Adica acest Dumnezeu despre care spui ca il iubesti.

      Probabil vei concluziona ca te judec, la fel cum ai facut si-n cazul Madalinei. Ceea ce incerc eu sa fac este sa te trezesc dintr-o letargie in care zac extrem de multi oameni: ne inabusim constiinta ca suntem crestini, si in realitate, suntem atat de departe de Dumnezeu ca nici macar nu ne dam seama. Si de fapt asta e tragedia: ca nu ne dam seama cat de departe suntem.

      1. Draga George, merci de primire. Inteleg ca poate intentia ta initiala n-a fost de a o judeca, dar ai sfarsit prin a face acest lucru. Prin aceste cuvinte, mai mult decat graitoare (mi se strange stomacul cand le recitesc), si raman in continuare la parerea ca n-ar fi trebuit rostite: „Gestul Madalinei e inca o dovada ca poti sa ai multe posibilitati materiale, sa ai faima si sa fii in cventrul atentiei, dar tu sa fii in acelasi timp un NIMENI. Desi fac o afirmatie indranzneata, nu ma pot abtine: majoritatea vedetelor sunt in acelasi hal!” – Mie asta imi suna a verdict. Dupa cum stii, un verdict se da intotdeauna in urma unei judecati.
        Pe de alta parte, ma bucur ca te-am facut sa zambesti, gasind drept amuzant faptul ca indraznesc tocmai eu, care nu i-am iubit muzica sa-mi arog rolul de aparator al Madalinei: „Sa ma iei tu acum ca una care esti o apratoare a Madalinei, mi se pare hilar.” As fi preferat sa folosesti termenul „ilar”, dar e bine si asa. Dragul meu, eu nu incercam s-o apar (daca asta incercam sa fac) pe artista Madalina Manole, ci pe OMUL Madalina Manole. De cand am inceput sa renuntam la „om” in favoarea „artistului”? Acum, o sa-ti spun ceva ce poate iti scapa din vedere, cantecele pe care le interpreta Madalina nu erau compuse de ea. Versurile erau scrise de diferiti poeti, compozitia muzicala era compusa de compozitori. Madalina era un interpret. Adevarat, un interpret sensibil, minunat; sensibilitatea ei, vocea si modul de interpretare te faceau pe tine sa indragesti muzica pe care ea o canta. Asta nu inseamna ca nu merita tot atat de multa apreciere, doar ca eu n-am reusit sa vibrez la intreg pachetul, la produsul final. Imi placea vocea ei, insa muzica si versurile nu erau tocmai pe gustul meu. Si mai presus de toate o placeam pe ea, ca OM. Iubesc muzica celor de la U2 pentru ca pretuiesc intreaga compozitie, lirica, vocea lui Bono, compozitia muzicala, etc. rezultatul final fiind numai creatia grupului, ei compunand muzica si versurile. Fac o paranteza si-ti recomand sa asculti versurile scrise de Bono pentru tatal lui, imediat dupa ce acesta a murit. Piesa se numeste „Sometimes You Can’t Make It On Your Own”. Versurile acestei piese ma conduce uneori cu gandul la Tatal nostru, al tuturor. Il apreciez si pe liderul grupului U2 (Bono), ca OM, deoarece este altruist, se implica in multe acte de caritate, nu doar financiar, ci muncind realmente la un proiect.
        Revenind la subiectul principal, si-anume Madalina… imi pare rau ca tu nu ai reusit sa-i vezi boala. Imi cer scuze, dar ma vad nevoita sa-ti dau definitia depresiei: depresia este o maladie mentală caracterizată printr-o modificare profundă a stării timice, a dispoziţiei, în sensul tristeţii, al suferinţei morale şi încetinirii psihomotorii, asociindu-se în general cu anxietatea, depresia întreţine la pacient o impresie dureroasă de neputinţă globală, de fatalitate disperată, iar uneori antrenează ruminaţii subdelirante pe tema culpabilităţii, a indignităţii, a autoaprecierii, putând conduce la luarea în considerare a sinuciderii şi, uneori, la realizarea acesteia.

        Spuneam ca Madalina, poate avea credinta in Dumnezeu, stia totul despre sacrificiul suprem facut de Dumnezeu, dandu-si unicul fiu pentru salvarea noastra, insa din cauza tulburarii mentale in care se afla nu mai reusea sa constientizeze amploarea gestului ei. Indraznesc sa spun ca oamenii pot muri de cancer, dar pot muri si de depresie, doar ca in moduri diferite. Sarcina pica pe noi, cei din jurul celor bolnavi sa-i ingrijim cum putem mai bine, exista tratament medicamentos care trebuie urmat, sa nu ajunga sa faca „gestul final”. Nu doar sa spunem ca n-au credinta, sunt nebuni, sunt rai s.a.m.d. Sau mai rau, sa-i judecam.

        Cand spuneam: “Ce va fi dincolo, nimeni nu stie”, ma refeream strict din punctul de vedere al unui sinucigas. Daca mori cand ti-a venit timpul, cand esti chemat, stim cu totii unde ne vom duce, sau cei care am mai citit Biblia. Dar, un sinucigas risca, fortand ceva ce trebuie sa vina in mod natural, astfel, pleaca dincolo cu lectiile neinvatate. Lectii care, oricum, trebuie invatate, fie aici pe pamant, fie in alta parte. De asta spuneam ca e de preferat sa „riste” sa la invete aici pe pamant, indiferent cat e de greu. O sa fac o comparatie mai pamanteana, cand suntem mici avem invatamant gratuit, statul suporta taxele noastre scolare. Daca n-am reusit sa profitam pe deplin de cunostintele pe care profesorii s-au straduit sa ni le transmita fara ca noi sa platim ceva, mai tarziu vom fi obligati sa platim pentru a invata exact lucrurile pe care le-am privit, in trecut, cu superficialitate. Intrebarea se pune: oare ce plata va trebui sa platim daca vom comite un astfel de gest, si-anume – sinuciderea? Iata un motiv care sa te faca sa ramai totusi sa inveti lectiile aici, cat inca se mai poate.

  4. Da-mi voie, te rog, sa postez versurile despre care aminteam in comentariul anterior. Voi atasa si un link, unde ii puteti vedea si asculta pe cei de la U2, intr-o inregistrare video live, interpretand chiar piesa asta. Poate cineva va avea nevoie exact de tipul acesta de incurajare. Daca nu e pe placul tau postarea, o poti sterge. Promit sa nu fac nici o „reclamatiune”.🙂

    U2 – Sometimes You Can’t Make It On Your Own

    Tough, you think you’ve got the stuff
    You’re telling me and anyone
    You’re hard enough

    You don’t have to put up a fight
    You don’t have to always be right
    Let me take some of the punches
    For you tonight

    Listen to me now
    I need to let you know
    You don’t have to go it alone

    And it’s you when I look in the mirror
    And it’s you when I don’t pick up the phone
    Sometimes you can’t make it on your own

    We fight all the time
    You and I… that’s alright
    We’re the same soul
    I don’t need… I don’t need to hear you say
    That if we weren’t so alike
    You’d like me a whole lot more

    Listen to me now
    I need to let you know
    You don’t have to go it alone

    And it’s you when I look in the mirror
    And it’s you when I don’t pick up the phone
    Sometimes you can’t make it on your own

    I know that we don’t talk
    I’m sick of it all
    Can you hear me when I Sing,
    you’re the reason I sing
    You’re the reason why the opera is in me

    Where are we now?
    I’ve got to let you know
    A house still doesn’t make a home
    Don’t leave me here alone

    And it’s you when I look in the mirror
    And it’s you that makes it hard to let go
    Sometimes you can’t make it on your own
    Sometimes you can’t make it
    The best you can do is to fake it
    Sometimes you can’t make it on your own

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s