De ce să nu…

Un mic rationament ne spune ca o persoana care ajunge in aceasta situatie (disperare cu ganduri de sinucidere), se gandeste in aceasta directie pentru ca isi doreste ceva mai bun, vrea o viata mai buna.  Mergand pe aceasta premisa e normal sa caute si sa gaseasca solutii la fel de bune ca si viata pe care si-o doreste. Ori sinuciderea nu reprezinta ceva bun.  E ca atunci cand ti-ar fi foame si in loc sa cauti ceva de mancare ca sa ti-o poti potoli, decizi sa nu mai mananci niciodata. Asta e absurd. Acest gest nu-ti va aduce niciodata satisfactia unei mese copioase.  Tot astfel in cazul sinuciderii, foamea sufletului nu se potoleste prin suprimarea acestuia, ci prin deschiderea lui catre solutii viabile si pertinente.

Ma intreba cineva zilele trecute daca am solutii pentru toti. (Am mai scris asta intr-un alt post). Nu, nu exista solutii pentru toti. Cum nu exista solutie pentru un om infometat, dar care nu vrea sa manance. Nu poti forta un om sa iti impartaseasca sfaturile, si nici nu poti lua decizii in locul sau. Vor fi multi care intrand pe acest blog nu vor gasi elemente cu care sa fie de acord. Sunt aici pentru aceea care cauta solutii si vor solutii. Unii sunt ca-n situatia celui care e in pericol de innecare, care s-ar agata si de un pai de chibrit, dar care nu accepta colac de salvare decat daca are culoarea lui preferata. In aceasta situatie eu nu pot garanta ca vor ajunge la mal.

E ca si credinta in Dumnezeu: nu e ceva ce se mosteneste, nu e ceva ce se impune, ci doar se insufla si se impartaseste. Daca o iei, e a ta si-si produce efectele, daca nu, se produc iarasi efecte, dar reverse.

In general am intalnit doua forme de opozitie la cei care au astfel de probleme:

1. Fac acest gest pentru ca nadajduiesc ca “dincolo” va fi mai bine. Scap de aceasta viata nenorocita pentru a intra in alta “mai buna”. Multi merg pe ideea ca suferinta lor, fiind de regula ceva ce nu si-au dorit, sau ceva ce a venit de la altii, din afara lor,  le va da “dreptul” la o viata “mai buna” dupa ce o va fi terminat cu toate aici pe pamant.  Acest “bine” insa nu ti-l poate garanta decat un Dumnezeu al binelui.  Despre Dumnezeu, Fiul Sau, Isus Cristos a zis: “Unul singur e bun, si acela e Dumnezeu”.  Daca doresti ceva mai bine, numai acest Dumnezeu ti-l poate darui, dar nu poti sa-l obtii cum vrei tu, ci cum vrea El.  Numai ca acest Dumnezeu, care iti poate oferi binele, este impotriva gestului tau. De fapt gestul tau este o ofensa direct la adresa Lui, adica impotriva  Celui ce a spus despre Sine: “Eu sunt Calea, Adevarul si Viata”.

2. Daca fac acest gest, totul se va termina, se va sfarsi chinul si suferinta mea, pentru ca dincolo nu mai exista nimic. Daca crezi ca totul se va termina, gestul tau tradeaza tocmai contrariul. Faptul ca esti disperat si vrei sa recurgi la acest gest scoate in evidenta ca in lumea in care traiesti exista nedreptate, un fel de neoranduiala sau nedreptate sociala, care trebuie cumva sa se compenzese intr-un fel sau altul in lumea de apoi, altfel totul ar fi lipsit de sens, inclusiv faptul ca altii sunt fericiti spre deosebire de tine.  Lasa ca aceasta nedreptate sa o rezolve Dumnezeu, nu te nimici singur.

Viaţa e-o comoară…

“Viaţa e-o comoară si poţi s-o investeşti,/ Te poţi considera bogat dacă trăieşti…
Dar viaţa e o glumă şi nimic nu vei avea,/
dacă crezi că-ţi aparţine şi poti să faci ce vrei cu ea…”
)

Vedetă…la ţară sau Sindromul suferinţei autoimpuse

Vedetă…la ţară este numele unei emisiuni difuzată pe unul din posturile de televiziune romaneşti (nu vă recomand emisunea decât ca să vă confirmaţi cele scrise mai jos). În mare e vorba de câteva vedete şi pseudo-vedete, sau aşa zis vedete, care ies pentru o perioadă de timp din mediul lor “de puf”, pentru a locui şi trăi în condiţii…de la ţară.  Acolo trebuie să dea mâncare la animale, să cureţe de pe urma lor, să mulgă vaci/capre, să taie lemne, să pescuiască pentru a-şi asigura hrana, să folosească anumite tehnici şi procedee mai rudimentare specifice vieţii la ţară etc, un fel de autoflagelare prin condiţii impuse acceptate de bună voie.

Dincolo de intenţia clară a protagoniştilor de a se vedea “pe sticlă” cu orice preţ, chiar strângând bălegarul de la animale, există dincolo  de dorinţa de publicitate o dorinţa mult mai puternică şi mai subtilă, care nu se vede “cu ochiul liber”: dorinţa de a suferi, de a trece prin anumite situaţii opozabile, un fel de “să simţi că trăieşti”.

In general ni se induce un respect instantaneu, aproape inconştient, faţă de persoane care suferă sau au suferit într-un fel sau altul. Pe un astfel de sentiment se bazeaza şi compasiunea faţă de semeni. Ca fiinţe sociale ne doare să vedem pe aproapele nostru suferind (mai sunt şi excepţii la bolnavii psihici sau la cei care au reuşit într-un fel sau altul să se dezumanizeze). Ni se moaie inima când vedem un om suferind şi apreciem pe cei care au trecut prin diverse suferinţe (mai ales prin acelea pe care nu şi le-au creat singuri, adica acea situaţie când suferi “de prost ce esti”).  Altfel spus, în anumite situaţii, suferinţa este un fel de etalon al personalităţii. Şi nu e exagerat să spunem ca în cele mai dese cazuri oamenii trecuţi prin suferinţe au devenit mai întelepţi, mai practici, mai folositori, mai umani.

Dar…(că există şi un dar) nu toţi oamenii suferă, cel putin nu în moduri excepţionale, ieşite din comun. Unii au o viaţă mai dură,  alţii mai “pufoasă”. Anumite împrejurări i-au adus pe unii într-o direcţie, pe ceilalţi, în cealaltă direcţie.  Ultimii, adică “pufoşii”, ajung deseori la concluzia, fiindu-le viaţa atât de uşoara cu aproape totul la dispoziţie,  că parcă traiesc degeaba, se plictisesc, viaţa lor n-are gust, cu toate lucrurile “roz” din ea.  În acest caz unora le vine ideea să-şi autoimpună tot felul de cazne, ca cei din emisiunea mai sus amintită, împuşcând doi iepuri dintr-un foc (aşa cred ei): simt că trăiesc prin aceste condiţii, adică altele decât cele pe care le au acasa şi îşi continuă şi viaţa de (semi)vedeta apărând pe micul ecran.

Acest sindrom al suferinţei autoimpuse nu îl au numai vedetele. De-a lungul istoriei mii de oameni au crezut că suferinţa le va purifica sufletul, supunându-se la tot felul de cazne şi suportând tot felul de torturi. Într-un ţinut din America latina există obiceiul ca zeci de oameni în fiecare an să accepte sa fie crucificaţi (precum Cristos, zic ei), sau alţii care merg în genunchi câţiva kilometri pâna la un anume loc considerat sfânt, crezând că ajungând acolo în acest mod vor fi mai “curaţi”.  În Evul Mediu  cruciadele (aşa zis) creştine, au avut acelaşi caracter de suferinţă autoimpusă: oameni care împărtăseau sau simpatizau credinţa creştină, care acceptau să meargă să cucereasca Ierusalimul (care era sub dominaţie musulmană) chiar şi cu preţul (bine ştiut) de a nu se mai întoarce niciodată.  Mergeau cu ideea ca gestul lor de suferinta şi de sacrificiu le va aduce pe lângă eroism şi un bine meritat loc în Împărăţia lui Dumnezeu.  Cat fals şi câtă minciună!  În ce priveşte eroismul, există o regulă clara, şi anume: împrejurările fac eroii, nu invers.

În vremurile noastre post-moderne există o forma rara de suferinţă autoimpusă, o formă hidoasa de data aceasta, multi-tragică, care acapareaza în special mintea generaţiei tinere: sinuciderea.  Caracteristica a 99% din cazurile de sinucidere conştienta (adică exclud varianta morţilor clinice) este dorinţa de a iesi în evidenţă cu orice chip, de a lăsa un semn, de a a-i face pe ceilalţi sa se gândească la mine, de a-i face pe ceialalţi ca măcar câteva ore să mă pomenească, sa fiu erou pentru câteva zile. (Mădălina Manole a reuşit asta: câteva zile a fost erou naţional şi chiar internaţional. Ceea ce spun nu este o ofensă, încerc să trezesc mintea altora în aceeaşi situaţie. Mi-a plăcut Mădălina, am crescut pe muzica ei). Eroismul de acest tip e un fals notoriu. Nu e nici măcar eroismul acela vechi, clasic, în care un prost moare pentru alţii si mai proşti.   Vorbeam cu cineva zilele trecute şi îmi spunea că vrea sa se sinucidă din răzbunare către alţii. Adică vrând să faci rău altora, te omori pe tine însuţi. S-a dus vremea când te uitai la televizor şi vedeai filme în care deznodământul îl prezenta pe rolul principal, care se răzbuna pe anumiţi răufăcători, plătindu-le într-un fel cu aceeaşi monedă. Adică cel care suferea într-un final era “cel rău”, rolul principal “trăia fericit pâna la adânci bătrâneţi”.  Varianta actuală de răzbunare este ca din răutate faţă  de alţii să te omori pe tine însuţi. O anomalie, o mutaţie psihică, socială de oricare natură vreţi.  S-au dus eroii care treceau “prin foc, prin spăngi, prin glonţi, prin fum,/
Prin mii de baionete,/Urcăm, luptăm…” (Peneş Curcanul, Vasile Alecsandri), acum eroi vor să fie cei care dau înapoi de la orice fleac şi capituleaza în faţa oricărei probleme. Gasim de curajos unul care se sinucide, adica exact pe acela care n-a avut curajul sa facă faţă vietii. Culmea este că, în ciuda faptului că majoritatea ne cutremurăm în faţa tragicului unui astfel de gest, încurajăm genul acesta de eroisme prin nepăsarea şi indiferenţa noastră.

Cârtiţa şi răsadul

În fiecare primăvară  bunicul meu planta răsaduri de roşii. Întâi băga semintele separat, în pământ, în nişte lădiţe de lemn, ca apoi, când  ieşeau plantele şi erau suficient de mari, le sădea în grădină.  La început plantele erau moleşite şi ofilite, dar după câteva zeci de minute se ridicau graţios spre soare, dornice de viaţă, având în ele promisiunea viitoarelor roade. Era o minunăţie să le vezi cât de ferme şi catifelate erau.

A doua zi când bunicul se ducea să le vadă, câteva din răsaduri erau  culcate la pământ.  Ce se-ntîmplase? În timpul nopţii o cârtiţa a mirosit câteva din rădăcini şi le-a mâncat. Fără susţinere, fără temelie, am zice, răsadurile au pălit şi au căzut.

Mi-a venit în minte acest exemplu pentru că m-a făcut să mă gândesc la persoanele mediocre: tipul acela de oameni, care face  “ce face toată lumea”, nu pentru că n-ar putea să facă şi ceva mai deosebit, ci pentru că le e teama să fie diferiţi sau unici, căci unicitatea este cea care ne face deosebiţi. Oameni care copie toată viaţa pe alţii şi care invidiaza şi sapă “pe dedesubt” pe cei care vor să se ridice deasupra nivelului lor, purtând cu ei promisiunea viitoarelor roade.

Astfel de oameni rareori te confruntă în faţă. La fel ca o cârtiţă va veni “noaptea”, pe ascuns, adică atunci când nu te aştepţi şi te va săpa ca nu cumva să faci ceva deosebit de ei. Înţelept ar fi ca energia folosită în a te dărâma pe tine să o folosească pentru a se ridica pe ei înşisi la un alt nivel, decât cel mediocru, dar deseori, la fel ca o cârtiţă, care nu vede, ei nu pot vedea astfel de oportunităţi. În general la mormântul unor astfel de oameni scrie sau se spune: “A fost un om bun”.

Vrei sa te faci sanatos?

Nu-i asa ca pare aproape prosteasca aceasta intrebare cand e adresata unui bolnav? Cum sa intrebi un bolnav daca vrea sa se faca sanatos? E logic acest lucru, “la mintea cocosului”, am zice! Dar cand cel care intreaba cunoaste toate lucrurile, atunci stai pe ganduri si meditezi: trebuie sa fie un sens dincolo de aceasta intrebare.

Intr-o zi, pe cand se afla pe pamant, Isus se duce intr-un loc unde erau foarte multi bolnavi; la o sacaldatoare. Acolo se afla un om care, spre deosebire de ceilalti, era in starea cea mai jalnica.

-         Suferea de slabiciune (adica paralizie totala) ;

-         Era in starea aceasta de 38 de ani, deci sa fi avut vreo 50 de ani, adica era si bolnav si batran pe deasupra;

-         Nu avea pe nimeni, era singur; n-avea cine sa il mute de colo-colo cand avea nevoie. Scaldatoarea era considerata ca avand proprietati benefice asupra organismului, un fel de baie termala in termeni moderni. Nici in aceasta baie nu avea posibilitatea sa intre, fara ca cineva sa il fi ajutat.

Probabil l-a luat cineva si l-a dus langa scaldatoare si l-a lasat acolo. In aceasta stare jalnica il gaseste Isus si il intreaba: “Vrei sa te faci sanatos?” (Evanghelia dupa Ioan 5:6). La care omul nu ii raspunde prin da sau nu, ci incepe sa se planga: “Doamne, n-am pe nimeni…”. Se gandea, probabil, ca daca ar fi avut rude sau ceva prieteni, starea lui nu ar fi fost asa de plans. E de atat de multa vreme bolnav ca nici n-aude intrebarea lui Isus, care l-ar putea scula de jos. Aici patrundem misterul si rostul intrebarii lui Isus: “Vrei sa te faci sanatos?” adresata unui om aflat de foarte multa intr-o situatie cu care aproape s-a obsnuit (asta nu inseamna ca ii placea sa fie asa) si care ajunge la concluzia ca nu mai are nici o solutie. Unei astfel de persoane cand ii vorbesti despre rezolvarea problemei lui, inconstient evita subiectul. Mintea si inima lui receptioneaza distorsionat acest mesaj pozitiv.

Am lucrat o perioada ca redactor la un cotidian local pe departamentul social. Scriam despre saraci, bolnavi, case de copii, aziluri de batrani, orice putea inseamna caz social. Intr-una din zile am intalnit pe strada un baiat care avea un picior amputat, care cersea impresionand oamenii cu rana operatiei, pe care si-o zgandarea permanent sa nu se cicatrizeze.  Mi-am propus sa scriu despre situatia lui. Exista sansa sa primeasca un ajutor social, o camera la un camin sau o locuinta sociala. Aceasta insemna repunerea lui in societate. I-am propus sa ne intalnim a doua zi si sa imi spuna povestea lui.  Nu a venit la intalnire. Peste cateva zile l-am zarit undeva, dar a fugit de mine. Daca l-as fi intrebat pe acest baiat: ”Vrei sa te faci sanatos” sau “Vrei sa te ridici din starea in care te gasesti?” cu siguranta n-ar fi auzit. Ar fi inceput probabil sa se planga de tot felul de lucruri ocolind subiectul. Era prea obisnuit cu aceasta stare ca sa isi mai doreasca sa iasa din ea. Si, pe deasupra, iesea si ceva bani din asta, probabil mai mult decat ar fi fost ajutorul social.

Vorbesc de ceva vreme cu tineri care se confrunta cu tot felul de stari depresive. Daca citesti aceste randuri probabil esti unul dintre ei. Unul din acestia se plangea ca are probleme, ca are nevoie de ajutor. Era din alta localitate, dar am vorbit cu un prieten de acolo sa se intalneasca cu el si sa il ajute cumva. Oferta mea l-a facut sa dea inapoi. De fapt el nu voia sa-si rezolve problemele, el voia doar sa se planga. S-a plans de atatea ori, ca sentimentul acesta al “descarcarii” a luat locul insasi rezolvarii problemei.

Intrebarea e cat se poate de normala: “Vrei sa te faci sanatos?”, “Vrei sa iti rezolvi problemele?”. Simplul fapt ca te plangi nu e o dovada, s-ar putea sa te fi obisnuit cu plansul.

Pui de Avicola

Exista pe vremea lui Ceausescu unica intreprindere sau societate comerciala cu monopol de stat, care se ocupa cu cresterea si comercializarea puilor de gaina si a derivatelor din aceastia: carne, oua etc. Intr-un mediu creat artificial li se asigura aerul necesar, caldura necesara, mancarea si orice altceva ar fi avut nevoie. Altfel spus li se creau conditii aproape “perfecte” de crestere. Acesti pui, insa, cu toata “perfectiunea” in care erau crescuti, erau caracterizati de o slabiciune fizica acuta. Era comuna, pe vremea lui Ceausescu si multa vreme dupa aceea, expresia: “Parca esti un pui de Avicola”, referinsu-se , de regula, la o persoana slaba sau bolnava. Deseori oamenii cumparau pui vii de la Avicola, de cateva saptamanai, adica din cei care deja aveau pene (un fel de adolescenti), pentru a-i creste acasa, dar sansele lor de supravietuire erau foarte mici. Adusi in conditii normale de viata, acestia nu puteau rezista si mureau.

Ei bine, daca e sa facem o paralela, generatia adolescentina a zilelor noastre, se nasc si traiesc intr-o lume aproape “perfecta”, ca la Avicola.  Dispun de:

-         Medicamente care iau orice durere (fata de alte vremuti cand algocalminul detinea monopolul);

-         Tehnica de calcul, care aduce in atentie aproape orice informatie ceruta (spre deosebire de vremurile demult apuse cand daca aveai un calculator de bucunar erai tare, iar cautarea unei informatii iti tocea la propriu coatele de la haina in biblioteci);

-         Detergenti care scot orice pata (fata de situatia cand sapunul de casa, facut in curte la cazan pe pietre, era la mare cautare);

-         Sapunul care iti face tenul catifelat (desi strabunicii si bunicii nostri si-au suportat bine mersi cosurile si acneea si au putut sa se marite si sa se insoare si cu astfel de impedimente. Dovada ca tu citesti acum aceste randuri!)

Si multe alte lucruri, care ii bombardeaza in fiecare zi, si care le spune ca viata poate fi lipsita de orice grija si de orice necazuri. Astazi li se creaza conditii “perfecte” pentru a deveni  “pui de Avicola”, care in conditii normale (adica probleme, necazuri, esecuri, lipsuri, tragedii etc, adica chestiuni specifice vietii) ii face sa devina palizi si morbizi, considerand ca cineva le-ar face vreo nedreptate. Lumea in care s-au nascut e o “lume a perfectiunii”, orice dereglare a acestei utopii (vis, iluzie) ii face sa creada ca nu s-au nascut unde trebuia si isi doresc sa moara. In nestiinta si ignoranta lor  incep sa dea vina pe orice si oricine: parinti, profesori, frati, Dumnezeu, biserica etc. Acestia din urma sunt vinovati ca lumea lor “perfecta” s-a spulberat la un esec, la o tragedie, inconstienti ca viata mai are si asa ceva.

Tu decizi daca traiesti si gandesti ca un “pui de Avicola” sau accepti conditiile normale ale vietii cu necazurile, suferintele, neregulile, dar si cu bucuriile, fericirile si frumusetile ei.

Din memoriile unui deţinut

Mă numesc Tulvan Nicolae Traian, am 27 de ani şi în momentul de faţă sunt deţinut în penitenciarul Oradea. Provin dintr-o familie dezorganizată, iar ca urmare a acestui lucru am fost abandont şi crescut într-o casă de copii în Oradea. Acolo la gramadă am învăţat tot felul de lucuri rele, de la a mă bătea cu ceilalţi din orice motive până la furturi. Eram extrem, de recalcitrant, oricine mă enerva devenea victima furiei mele. Eram supărat pe tot: pe viaţă, pe părinţi, pe Dumnezeu, pentru că fusesem abandonat. Datorită răutaţii mele am fost internat într-un centru de reeducare sau şcoală de corecţie, un fel de penitenciar pentru minori în judeţul Prahova.  De acolo am reuşit să evadez de doua ori, a doua oară reuşind chiar să nu mai ajung înapoi. Am fugit la Oradea, unde, prin mila unei educatoare de la centrul de plasament, am fost reevaluat şi reinternat în centrul de plasament. O perioadă de timp am inhalat aurolac sau lac argintiu, drogându-mă şi căutând prin acestea evadarea din realitatea care mă zdrobea în fiecare moment.

Ca să mai diminuez din sentimentele confuze care mă copleseau şi pentru că simţeam ca viaţa mea nu avea sens, am început să beau exagerat, mi-am pus cercei, considerând ca sunt mai interesant aşa si, la fel ca înainte, băteam pe toţi care mă enervau căutând să îi domin şi să le arăt că sunt cineva. În realitate eram vai de capul meu, ca mulţi alţii care se dau smecheri. În ciuda acestor prostii pe care le făceam, am reuşit să mă angajez şi speram că mă voi putea pune pe picioarele mele, că voi avea o sursa de venit, ca într-un fel viaţa mea va căpăta alte valenţe. După o lună de muncă patronul nu m-a platit, motivând ca am fost în probă. La fel ca un taur furios, am rabufnit în înjurături şi ameninţări, care s-au şi materializat prin faptul că am considerat că singurul mod de a-mi recupera banii munciţi era să fur din acea firmă. Am făcut acest lucru, dar din nefericire pentru mine am ajuns la închisoare. Am ieşit de acolo, dar parcă împins de o mână necunoscută am furat iar şi am ajuns din nou în închisoare. Acum sunt pentru a treia oara şi sper, pentru ultima dată.

În urmă cu câteva luni am început să îl cunosc pe Dumnezeu prin intermediul prietenului meu, George. Pot spune că înainte de a cunoaşte Cuvâmntul lui Dumnezeu, Biblia, prin el,  nu credeam în nimic şi nu mă interesa nimic de acest gen. Spuneam tuturor când se aducea vorba de Sfânta Scriptură că eu cred în extratereştri sau alte prostii de acest gen.  Înainte de a începe corespondenţa cu George (în octombrie 2009) simţeam că nimănui nu-i pasă de mine, eram rece faţă de semnenii mei, vorbeam foarte urât, mai ales faţă de Dumnezeu. Îi reproşam că dacă ar fi existat nu ar fi îngăduit să fiu abandonat de părinţii mei, să ajung într-un centru de plasament, să ajung să fur, sa ajung în închisoare etc. Cu trecerea timpului, însă, am primit răspunsuri pertinente la toate întrebările mele, prin corespondenţa pe care am avut-o şi o am cu George.

Tot aici în penitenciar mi-am cunoscut unul din fraţii mei şi pe sora mea, care e la penitenciarul din Arad.  Chiar dacă ei nu au fost în centrul de plasament ca şi mine, repercursiunile familiei dezorganizate, s-au abătut şi asupra lor. Îi judecam şi pe ei, dar credinţa în Dumnezeu m-a ajutat sa reiau legătura cu ei, sa îi iubesc şi să accept gândul că pană la urmă sunt singurul vinovat de faptele care m-au adus în această situaţie, deşi e clar că mi-aş fi dorit să am o cu totul altă situaţie de familie.

De când L-am cunoscut pe Dumnezeu, simt că sunt o altă persoană, ştiu şi simt că sunt iubit, că sunt acum cu adevarat cineva, fără să bat pe nimeni. Sunt cineva pentru că Dumnezeu a pus pret pe mine, când Isus Cristos a murit pentru păcatele mele. Într-una din primele scrisori pe care i le-am scris lui George, îi spuneam că primul lucru pe care o să îl fac când ies din inchisoare este să sparg o bancă. Aş fi riscat totul: ori mă îmbogăţeam, ori ajungeam din nou la închisoare. Şi cum nu ar fi fost pentru prima dată, mi-ar fi fost indiferent. Acum lucrurile stau altfel: n-aş mai face aşa ceva, şi ştiu că viaţa mea are altă direcţie. Vreau să fac ceva bun şi să fiu un exemnplu şi o mărturie că Dumnezeu poate să facă lucruri care la noi, oamenii, sunt imposibile. Nu mai am acea mentalitate de golan, pe care a aveam. Ştiu că sunt mulţi în aceeaşi situaţie în care mă aflu şi eu. Cu ajutorul lui Dumnezeu viaţa oricui poate fi schimbată în bine.

Îi multumesc lui Dumnezeu pentru ceea ce face în mine şi prin mine. El să ne binecuvinteze pe toţi.  Cu recunoştinţă, Nicu

El este deţinutul caruia i-am scris, într-o scrisoare mai veche, ceea ce puteti citi la postul “Din scrisoare către un deţinut” de aici de pe blog. L-am vizitat pe Nicu la penitenciar cu ceva timp în urmă şi apoi mi-a scris printre altele:

Nici nu mai ştiu de când nu m-am mai bucurat şi nu am mai simţit acea afecţiune, şi nu-mi venea să cred că cineva, pe care l-am cunoscut doar prin intermediul corespondenţei, poate să-mi ofere aceste bucurii şi sentimente  plăcute.

Exemplul lui Nicu este dovada că Dumnezeu poate să patrunda şi dincolo de zăbrele, şi, mai mult decât atât, poate să pătrunda în inimi impietrite, disperate, deznădăjduite, că poate oferi oamenilor fără valoare şi fără sens, direcţia şi semnificaţia pe care numai Dumnezeu o poate da. EL să fie binecuvântat în veci!

.

Credinţa, sursa unei vieţi schimbate

“Tânjeam să fiu fericit. Doream să fiu unul dintre cei mai fericiţi oameni de pe întregul pământul. Îmi doream şi un sens în viaţă. Căutam răspunsuri la întrebările:

• „Cine sunt eu?”
• „De ce mă aflu aici?”
• „Spre ce se îndreaptă viaţa mea?”

Mai mult decât atât, îmi doream să fiu şi liber. Doream să fiu unul dintre cei mai liberi oameni din întreaga lume. Pentru mine, libertate nu însemna doar să fac ceea ce doream – toată lumea poate face asta. Pentru mine, libertate însemna să am puterea să fac ceea ce ştiam că trebuie să fac. Cei mai mulţi oameni ştiu ce trebuie să facă, dar nu au puterea să o facă. Aşa că am început să caut răspunsuri”.

mai mult gasiti aici: http://www.everystudent.ro/a/sursa.html

10 învăţături din Arcă [lui Noe]

Unu: Nu pierde barca (similar cu “nu pierde trenul”).
Doi: Aminteşte-ti cǎ toţi suntem în aceeaşi barca.
Trei: Fă-ţi planuri în avans. Nu ploua când Noe şi-a construit arca.
Patru: Fii pregătit. Când vei avea 600 de ani, e posibil ca cineva să-ţi ceară să faci ceva cu adevărat important.
Cinci: Nu asculta criticile; mergi înainte cu treaba care trebuie făcută.
Sase: Construieşte-ţi viitorul pe premise înalte.
Sapte: De dragul siguranţei, călătoreste în pereche.
Opt: Viteza nu e totdeauna un avantaj; melcii erau pe arca impreuna cu gheparzii.
Noua: Cand esti stresat, pluteste pe apa o perioada.
Zece: Aminteşte-ţi: Arca a fost construitǎ de un amator; Titanicul de profesionişti.

Câteva sfaturi

1. Dă-le oamenilor mai mult decât se aşteaptă şi fă-o în mod plăcut.

2. Căsătoreşte-te cu un bărbat/o femeie cu care îţi place să şi vorbeşti.
Cu înaintarea în vârstă, abilitatea de a conversa va fi mai importantă decât orice altceva.

3. Nu crede tot ce auzi, nu cheltui tot ce ai şi nu dormi atât cât vrei.

4. Când spui “Te iubesc”, aşa să fie.

5. Când spui “Îmi pare rău”, priveşte persoana în ochi.

6. Fii logodit pe puţin şase luni înainte de căsătorie.

7. Sa nu râzi niciodată de visele cuiva. Oamenii care nu au vise nu au prea multe.

8. Iubeşte adânc şi cu pasiune. S-ar putea să te răneşti, dar e singura cale de a trăi o viaţă completă.

9. În neîntelegeri, luptă corect. Te rog, nu insulta.

10. Nu judeca oamenii după rudele lor.

11. Vorbeşte încet dar gândeşte repede.

12. Aminteşte-ţi că marea dragoste şi marile realizări presupun mari riscuri.

13. Când pierzi, nu-ti pierde învăţătura.

14. Nu lăsa o mica dispută să strice o mare prietenie.

15. Când ai realizat că ai făcut o greşeală, fă imediat paşii necesari corectării ei.

16. Zâmbeşte când răspunzi la telefon.
Cel care te-a apelat va auzi asta în vocea ta.