Un alt fel de a vedea sinuciderea

Sinuciderea, considerata de criminalisti o forma particulara de violenta, este privita in mod diferit de filozofi, medici, sociologi, psihologi si de diferite religii. A 13-a cauza de deces in lume, este apreciata de unii ca fiind o eliberare a omului de povara vietii sau de altii ca o manifestare a spiritului de libertate. Albert Camus spunea, in Mitul lui Sisif, ca „Omul care este capabil sa priveasca absurditatea vietii umane, care vede disparand semnificatia vietii inca se confrunta cu problema sinuciderii. Singura problema filozofica intr-adevar serioasa este sinuciderea.” Pana la urma omul se sinucide de secole din aceleasi motive de suferinta elementara. Oamenii se sinucid si in aceasta categorie, intra mai nou si copiii. Cel mai tanar sinucigas in Romania este un copil de 9 ani care a luat un pumn de pastile in urma divortului parintilor, pe cand alt copil de 12 ani s-a sinucis prin spanzurare dupa ce a aflat ca mama sa va pleca la lucru in strainatate. Oamenii se sinucid pentru motivul ca nu vad ratiunea de a trai in anumite conditii date. Suferinta produsa de un anume eveniment din viata, dragoste, esec profesional, saracia si alte lucruri, care in ochii victimei anuleaza sensul de a trai, ii aduce pe unii sa renunte la o lupta pentru supravietuire. De fapt s-a propus inlocuirea termenului „suicid” care provine din doua cuvinte latinesti ,”sui” care inseamna „de sine” si al doilea cuvant „caedere” insemnand „omorare”. Noul termen propus este „suisad” adica „ un sine trist”.
Pe de alta parte ne putem intreba ce-i face pe cei mai multi oameni sa nu se sinucida desi traiesc in acelasi conditii dificile ca cei care o fac. Nu este o problema de educatie, nici de posesiuni materiale sau alte conditii. Orice fiinta vie chiar si din lumea animala este dominata de instinctul de conservare ,de instinctul de a–si pastra pe orice cale viata ,atunci cand este pusa in pericol. De altfel se spune ca cei care se sinucid sau care au o tentativa de sinucidere nu vor de fapt sa moara, ci isi doresc ca suferinta de care sunt coplesiti sa inceteze. Ei nu vad o alta cale de iesire din criza, asa ca se sinucid.
O explicatie la dorinta omului de a trai chiar si in conditii mizere, potrivnice, in contradictie cu asteptarile lui, este in conceptia iudeo-crestina despre conditiile in care a creat Dumnezeu lumea. Omul are un statut special , a primit de la Dumnezeu suflare de viata, iar pe de alta parte scriitorul Eclesiastului, care realizeaza desertaciunea vietii dupa ce avut parte de tot ce-a fost mai bun „sub soare”, vede frumusetea ei, in faptul ca Dumnezeu face orice lucru frumos la vremea lui si a pus in om chiar si “gandul vesniciei”. Sa ne gandim atunci cine pune in oameni gandul mortii. S-ar parea ca tot mai mult crestinismul de azi uita de agentul mortii, Diavolul si accepta cu o falsa mandrie intelectuala explicatiile psihologice a multor stari interioare umane.

O schimbare spre o mai mare toleranta fata de sinucidere se cunoaste in epoca moderna atunci cand este acceptata „sinuciderea asistata”. La inceput s-a acceptat sa fie legala in anumnite conditii, ca apoi sa fie disponibila oricui o cere, unui medic, care desi prin profesia lui este chemat si a jurat sa faca tot ce poate sa salveze vietile omenesti.
Statul Oregon este singurul stat din America care a legalizat sinuciderea asistata de medic din 1997 . Medicul are voie doar sa dea o reteta si pacientul este cel care trebuie sa ia supradoza. Medicul trebuie doar sa intrebe „De ce ceri acest lucru?”. Acest lucru este departe de intentia initiala a legii care se presupunea a fi limitata doar la cei cu boli terminale sau care aveau boli cu dureri fizice acute. O lege similara s-a incercat a se promova in statul California in 2005 . Organizatiile care sustineau aceasta lege spuneau ca le da oamenilor liberatatea de a alege cand sa-si puna capat vietii. Organizatiile care se opuneau acestei legi au afirmat ca sinuciderea asistata este un raspuns distructiv la boli si la infirmitati. Ei au avertizat ca milioanele de oameni cu venituri mici, care nu au acces la ingrijirile medicale de baza, pot sa considere mult mai usor sa se sinucida sub protectia acestei legi. Iata cat de usor in numele libertatii, poti sa ajungi ca nimanui sa-i pese daca ai facut o alegere buna sau daca ai fost manipulat sa faci o asemenea alegere. Ce stari sufletesti poate experimenta un pacient care doreste sa traiasca, ceea ce este firesc, iar medicul sa-i sopteasca la ureche : „Stii, vezi ca este si o lege care poate sa te ajute sa mori cu demnitate, nu trebuie sa te chinuiesti sa traiesti cu suferinta asta”. Pacientul poate sa-si puna problema ca nu i se acorda destula atentie si ingrijire pentru ca altii au considerat ca poate ar fi mai bine pentru el (ca sa nu ne gandim ca ar putea fi si alte motive ) sa decida sa-si puna capat zilelor.

Ma gandesc la cainii vagabonzi din Bucuresti. Cainii au avut mai multi aparatori, atunci cand primaria a decis sa recurga la eutanasierea lor (pentru ca sinucidere asistata nu se poate opera la un caine fara casa ), decat o au oamenii lipsiti de ajutor emotional, impinsi spre sinucidere.
Unii invatatori crestini care vor sa fie „cool”, adica in ton cu modernitatea, nuanteaza raul acesta al deciziei de a te sinucide. Intr-un articol din Christianity Today un profesor de religie de la Hope (speranta) College din Olanda, da sinuciderii o nunata gri: „Noi nu putem spune ca un asemenea motiv pentru sinucidere este corect, dar nici nu putem spune ca persoana care face aceasta tragica greseala este indepartata pentru totdeauna de la harul lui Dumnezeu.” El spune ca Biblia nu mentioneaza nimic despre moralitatea sinuciderii, si ca cele sapte cazuri de sinucidere prezentate, in aparenta nu sunt dezaprobate. Ca si in alte cazuri, invatatorii crestini, se aventureaza intr-o interpretare a Bibliei care sa se acomodeze cu dorinta lor de popularitate pe care vor sa o castige in lumea crestina, care este si devine tot mai confuza cu privirile la adevarurile fundamentale de viata crestina.
Un alt scriitor crestin intr-un articol, in care raspunde la intrebarile cele mai frecvente cu privire la sinucidere, insista mult pe ideea ca nicaieri in Biblie nu este mentionat ca o persoana care comite sinuciderea este in iad. Mantuirea noastra eterna nu este conditionata spune dansul, de felul in care mori, nu depinde de faptele noastre, ci de credinta in Hristos. Iata ca o teologie care a adus eliberare de sub jugul robiei legii si pacatului, a ajuns sa dea libertate extrema, pana la moarte.
Biblia nu vorbeste direct despre sinucidere, pentru ca mesajul ei este unul de salvare de la moartea vesnica a tuturor oamenilor . Pentru un crestin este firesc sa sufere, pentru ca insusi Hristos a suferit cat a fost pe pamant, in acelasi fel de trup ca al nostru, si ne-a lasat o pilda, ca si noi vom suferi in aceasta viata trecatoare. Persoanele, sa zicem crestine, care se sinucid, de fapt nu accepta conditia de ucenic al lui Hristos.
Hristos care a fost si Dumnezeu si om in acelasi timp, afirma in calitatea Sa de Dumnezeu ca are discretie asupra vietii proprii :”Tatal ma iubeste pentru ca Imi dau viata, ca iaras s-o iau. Nimeni nu Mi-o ia cu sila, ci o dau de la mine . Am putere s-o dau si am putere s-o iau iarasi: aceasta este porunca pe care am primit-o de la Tatal meu.” Aceasta renuntare la viata a lui Hristos este in deplina ascultare de decizia Dumnezeirii, nu este un act al disperarii.
In aceste conditii un ucenic crestin isi va da viata numai in situatia cand trebuie sa asculte de Hristos si nu de alta autoritate, fie chiar si eul sau. Testamentul lui Isus pentru ucenicii Sai a fost: „In lume veti avea necazuri … EU ma duc sa va pregatesc un loc…….Ma voi intoarce si va voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu sa fiti si voi.”
Nu ma gandesc sa devenim bigoti in situatiile in care se intampla ca unul care s-a declarat crestin, a recurs la actul sinuciderii. Nu trebuie sa facem ca in evul mediu, care aplica anumite pedepse cadavrului conform cu metoda prin care s-a sinucis. De exemplu daca moartea s-a produs prin injunghiere cu un pumnal, in craniul mortului se infingea o pana de lemn. Nu pot sa ii asigur pe cei care au ramas in urma, coplesiti de durere, ca cel care s-a sinucis nu este numaidecat in iad, sau ca din naivitate aceea persoana a crezut ca poate sa ajunga mai repede la Dumnezeu, asa cum filozofa un alt invatator crestin. Cineva ma intreba de ce condamni asa drastic anumite pacate, nu te gandesti la cei care au pacatuit si acum si-au revenit si se simt stanjeniti. Da am raspuns ma gandesc la acestia, dar mai mult ma gandesc la cei care inca nu au pacatuit in acelasi fel . Ma gandesc mai mult la cei care sunt slabi si sunt gata sa pacatuiasca sinucigandu-se. Nu as vrea sa le dau nici macar o farama de speranta daca aleg sinuciderea. Acestia nu sunt oameni cu care sa ne permitem sa facem jocuri de cuvinte. Am fi de altfel caraghiosi, cand la nivel national sinuciderea in anul 2008 ramane o problema serioasa de sanatate publica si in toate statisticile Organizatiei Mondiale a Sanatatii rata sinuciderilor este considerata un indicator foarte important in privinta sanatatii mintale a unui popor.

(preluat cu ingaduinta autorului de la http://danlucescu.wordpress.com)

Ghicitoare

Afirmam deseori ca toate lucrurile sunt schimbatoare, si avem dreptate.  Exista, insa, ceva ce nu se schimba in Univers.

Care e singurul lucru din Univers, care nu se schimba?

Sau ce anume nu se schimba din Univers?

In atelierul lui Dumnezeu

Dumnezeu aduna “ciurucurile” pe care le arunca altii, pentru a le transforma in vase de cinste.

In ultimii doi ani de vietuire in camin, pentru ca eram cal mai mare dintre copii, directorul m-a solicititat sa il ajut pe maistrul de la atelierul de tamplarie.  Interesant, il chema Benone (fiul durerii).

Ma lua cu el in diverse locatii din camin, unde era cate ceva stricat si il ajutam la remedierea problemelor respective. De regula acestea constau din: geamuri sparte la ferestre sau la tablouri, rame de tablouri rupte, broaste de la usi stricate sau chiar usi sparte, fortate, scaune stricate etc. Unele din aceste probleme se puteau remedia local in cateva minute, altele necesitau un timp mai indelungat, iar in cazul altora era necesar luarea acelui obiect (scaun, tablou, usa etc) in atelier. Aceasta insemna ca problema avea nevoie de o mai mare atentie, dar si scule si ustensile care nu puteau fi folosite decat in atelier.

Mi-aduc aminte si acum: cand intram in atelier, undeva intr-o parte se gaseau toate acele obiecte stricate pe care maistrul le lua la reparat una cate una cu migala si rabdare. In fiecare zi bancul lui de lucru era ocupat.  Ceea ce m-a surprins era faptul ca unele din  acele obiecte aduse spre reparatie poposeau deseori mai multa vreme inainte de a fi luate in seama. Se ocupa intai de cele care erau mai putin avariate, si, pentru ca aproape zilnic se intampla cate vreo problema de acest fel, deseori trecea zile intregi si chiar saptamani pana sa se ocupe de vreun lucru mai serios.

Intr-una din zile a gasit un scaun, un  taburet,  rupt, desalat, pe care unii din copii inca il mai foloseau sa se legene pe el. Se descleiase de la incheieturi si se hatana in fata si-n spate. In mod simplu ar fi fost sa ii bata doua-trei cuie la incheieturi si sa mai tina asa vreo doua-trei saptamani.

Unii arunca, altii reconditioneaza.

Directorul era in sufrageria caminului cand maistrul a coborat cu acel scaun.

-         Ce mai faci cu ala? Arunca-l, dom’ne, ce tot pierzi vremea cu toate ciurucurile? l-a dojenit directorul.

-         Ma uit sa vad daca se mai poate face ceva cu el, si daca nu, il arunc.

Cand a intrat in atelier, departe de urechile directorului, mi-a zis:

-         Crezi ca eu ma iau dupa el?  Eu sunt tamplarul aici, nu el. Cum eu n-am pretentii de director, nici el sa nu-si bage nasul in munca mea.  Daca m-as lua dupa el ar inseamna sa arunc tot ce am aici. Si mi-a aratat toate acele obiecte care asteptau reparatii.

Cateva zile in timp ce lucra la ceva maruntisuri, mai tragea cate un ochi la acel scaun. Cand manca sau se odihnea se uita, iarasi, cu atentie la el. Omul acesta vedea in acel scaun ceva ce eu nu puteam vedea. Eu vedeam ce era acel scaun, iar el vedea ce putea deveni acel scaun, dar nu oricum, ci cu efort si pasiune.

Ce poate iesi din ceva aparent fara valoare, atunci cand pui pasiune si interes.

Dupa vreo doua saptamani, a luat scaunul, l-a prins in menghina si a inceput sa il desfaca usor bucata cu bucata. L-a dezmemmbrat ca in momentul in care a fost asamblat prima data. Apoi a luat bucatile,una cate una, le-a prins in menghina, le-a slefuit si le-a curatat de cleiul vechi si de alte impuritati.  A doua zi lucra tot la scaunul acela. A treia zi tot la el.  A patra zi tot asa…il tot dichisea, il invartea pe toate partile.  Vreo saptamana si jumatate pe bancul de lucru a fost numai acel scaun si sculele de care avea nevoie, in timp ce la intrare continuau sa se adune mariuntisuri pentru reparat. Totusi, in fiecare zi a acel scaun capata alta fata. L-a incleiat la loc, i-a batut niste tinte foarte fine, care nu se vedeau la exterior, apoi mi l-a dat mie sa il vopsesc cu bait (o chestie pe baza de rasini sintetice pentru protectia lemnului si care sa ii dea si culoare). Dupa ce s-a uscat l-a dat cu lac si l-a lasat, iarasi, doua zile la uscat.  Ti-era mai mare dragul sa te uiti la el. Cred ca nici cand era nou nu arata asa de bine.

A trecut ceva vreme si scaunul tot in atelier ramasese. Maistrul nu l-a dus la locul lui. Misterul l-am descoperit mai tarziu cand, intr-o dimineata, am intrat in atelier si l-am vazut pe maistru ca statea exact pe acel scaun. S-a intors spre mine zabind si mi-a zis:

-         Pai ce credeai? Ca scaunul acesta la care am muncit atat de mult il mai duc inapoi sa isi bata joc altii de munca mea?  Si-asa directorul crede ca l-am aruncat la gunoi. Intr-adevar, cine putea pretui mai mult acel scaun decat cel care l-a reparat si care a muncit pentru el?

Suntem in atelierul lui Dumnezeu. Unii sunt ciobiti ici colo, altii avariati mai serios, altii pur si simplu “loviti de marfar”. Oricum ar fi, Maistrul (Cristos, fiul tamplarului, Fiul lui Dumnezeu) se ocupa de toti cu rabdare si pasiune. Daca esti adus la reparatie si pare ca trece vremea pana cineva se va ocupa de tine, inseamna ca tu necesiti mai multa atentie.  In curand vei fi luat in primire si intors pe toate fetele, daca maistrul va considera ca se poate face ceva bun din tine.  Va durea. Va trebui sa te lasi dezmembrat pana la utlima bucatica, slefuit si curatat de toate impuritatile. Apoi iti va da o alta culoare. Si poate, cine stie, Maistrul te va pastra pentrui Sine. Pentru ca, de regula, asa se intampla: indragim lucrurile care ne-au ocupat timpul si atentia, pentru ca am investit in ele.

In mod normal toti ai Lui suntem “in reparatii” toata viata. Unii avem lucruri mai mici, altii mai mari, unii sunt dintr-un material mai moale, altii din contra. Important e sa ne lasam in mana Lui. El poate transforma oameni pe care altii nu dau nici doi bani si sa-i faca de nerecunoscut. Numai daca aruncam o privire prin Biblie: ucenici erau oameni simpli, pescari;  Maria Magdalena avusese 7 draci; orbul Bartimeu, un oropsit al sortii;  femeia cu scurgere de sange, pe care nici un doctor nu o putea salva si era considerata necurata; Saul (apostolul Pavel), care prigionea pe crestini etc.

Daca n-ai nici o perspectiva, daca ceilalti din jur nu dau nici doi bani pe tine, daca ai incercat pana acum tot felul de lucruri pentru a face ceva bun cu viata ta si nu ti-a reusit…intra azi in atelierul lui Cristos. El poate sa faca din tine ceea ce la oameni e imposibil.  El aduna ceea ce oamenii arunca, pentru a-si arata in acest mod puterea Lui desavarsita. Ai incredere in EL.

Ma voi ridica iar

Daca ar fi sa pun in cateva cuvinte viata mea si esecurile de care am avut parte as incepe, sa zicem, cu moartea parintilor. Tragedie, nenoroc, spuneti-i cum vreti. Probabil cursul vietii mele ar fi fost altul daca ar fi trait ei, dar nu vreau sa devin nostalgic.

Am trait apoi in centru de plasament 7 ani de zile. Iarasi o chestiune naspa, care pe multi i-a terminat cu zile si i-a nenorocit.  Am iesit de acolo, m-am angajat, mi-a trecut prin minte gandul sa ma sinucid intr-un moment de depresie, cand nu mai vedeam la doi pasi in fata mea nici o perspectiva. Aici a intervenit Dumnezeu.

Apoi am fost exmatriculat in clasa a IX a, prima data cand am intrat la liceu dupa gimnaziu. Dupa o pauza de un an am intrat iarasi in clasa a IX a si am facut o scoala complementara. Era a doua oara cand faceam clasa a IX a. Dupa scoala complementara mi- a venit in minte ca ar fi fain sa fac si eu facultate, dar cele 10 clase pe care le aveam erau insuficiente pentru acest vis.

Am intrat iarasi la liceu in clasa a IX a.  Dupa primul an am fost exmatriculat. Ramasesem corijent la matematica pe toate cele trei trimestre si nu mai aveam nici o sansa, decat daca dadeam spaga profesorului. De unde? Eu nu aveam bani sa-mi platesc chiria!

Deci era pentru a treia oara cand faceam clasa a IX a.  Ma simteam ca-ntr-un angrenaj mecanic unde la una din rotile dintate ii cazuse un dinte si dadea in gol.

Un an de pauza, dupa care am intrat la liceu direct in clasa a X a.  O ordonanta de Guvern a fost data in favoarea celor care aveau scoala complemenara, in sensul ca cele doua clase erau considerate ca una de liceu. In sfarsit scapasem de clasa a IX a.

In clasa a XI a in timp ce eram la liceu, am intrat si la un Colegiu, in Braila, unde nu era obligatoriu diploma de bacalaureat. Dupa un an am fost exmtariculat. M-am certat cu directoarea si am fost nevoit sa inchid usa pe dinafara.

Am terminat liceul, clasa a XIII a si am dat BAC-ul. Nu l-am luat din prima sesiune. Am dat iarasi in a doua si l-am luat.

Iarasi un an de pauza, ca nu mai puteam intra la facultate, era prea tarziu. Anul urmator am intrat la Facultatea de Filosofie. M-am impotmolit: lipsuri materiale, absente, restante, colaps.  Am fost exmatriculat.

M-am mutat in Bucuresti. Am intrat apoi la Spiru Haret (alta tragedie!) la Drept.  Si acum sunt in anul III, dar tare ma tem ca o dau in bara si cu asta. Anul trecut in toamna am intrat si la Facultatea de Teologie, in Oradea, in paralel cu Dreptul. Am comis-o urat detot. Am fost exmatriculat.

Nu stiu ce vedeti voi din toata povestea asta. V-am scris aceste lucruri voua care va confruntati cu depresii, esecuri, dezamagiri, neajunsuri,  si care va ganditi la sinucidere. Am 34 de ani, o varsta la care altii sunt, cum se zice, “realizati”. Voi cati ani aveti? 15? 16? 17? 18? 19?  Va rog frumos, aveti o viata inainte! Daca n-ar fi fost Dumneseu cu mila si dragostea Lui as fi fost campion la “multisinucideri” la cate esecuri am tras.

Va spun un lucru care s-ar putea sa para o nebunie: ma voi ridica iar si o voi lua de la capat! Nu stiu a cata oara ar fi, nu mai stiu numarul.  Nu ma intereseaza ce zic altii, ma intereseaza ce zice EL [Cristos Dumnezeu].  Il vad pe marginea prapastiei unde am cazut cu fundu-n mocirla, mi-a intins mana si ma astepta sus. Mi-a spus ca pana la urma important pentru El nu e ceea ce fac, ceea ce realizez, ci ceea ce sunt. Deocamdata vrea sa ma vada sus, dupa aia…stie El ce are de facut cu mine, nu Ii dau eu sfaturi.

V-ati impiedicat vreodata de treptele scarilor? Eu da, mai ales cand e intuneric sau ma grabesc.  Dar totusi treptele nu sunt pentru ca sa ne impiedice, ci sa ne ajute sa urcam. Daca te-ai impiedicat inseamna ca esti in fata unei trepte. Inca un efort si esti pe ea.  Nu dispera!