Cunoaste-te pe tine insuti

Aceasta zicala cu care fiecare filosof sau ganditor este de acord, are in sine o promisiune indrazneata. Zic “indrazneata” pentru ca in realitate a te cunoaste pe tine insuti implica ceva mai mult decat ceea ce in general se crede ca e nevoie. Unii pot spune ca pentru a te cunoaste pe tine insuti iti trebuie o agerime de mine deosebita, altii poate vor adauga o vointa puternica, o mostenite spirituala buna, o educatie corespunzatoare etc. Sunt insa cateva elemente de care trebuie tinut cont atunci cand vrem sa avem o cunoastere despre noi insine, si nu una oricare, ci obiectiva. Pentru ca doar cunoasterea obiectiva poate da obiectului pus in discutie o imagine clara. Problema la om, dar si frumusetea lui, o constituie faptul ca el poate fi si subiect si obiect in acelasi timp, adica poate sa studieze si sa fie studiat la randu-i. De obicei se intelege prin cunoastere obiectiva acea capacitate de a trata problema din afara ei

Este Dumnezeu partinitor?

Suntem obisnuiti sa operam cu concepte-denumiri pe care le aplicam in toate domeniile vietii. Unele din aceste sunt bun si rau. Doua elemente antinomice care se intretin una pe alta, adica sunt termeni contrarii care au drept nota definitorie absenta celuilalt, si fiecare din ei este negatia celuilalt. Vorbind despre Dumnezeu, caci El este subiectul nostru, cand spui “Dumnezeu nu iubeste pe toata lumea”, la prima vedere pare ca Dumnezeu joaca un rol negativ, iar ceea ce ne induce in eroare este negatia “nu”. Deci in acest caz “bunul Dumnezeu” cum il numesc majoritatea, devine negatia acestuia. Sintagmei “Dumnezeu nu iubeste pe toti” ii corespunde “Dumnezeu iubeste pe unii“, acelasi lucru dar pozitiv, ceea ce inseamna ca, pe de o parte Dumnezeu iubeste, pe de alta parte Dumnezeu nu iubeste, adica iubeste pe unii iar pe altii nu. Aici, insa, se incalca principiul logic al noncontradictiei, care precizeaza ca “o propozitie nu poate fi si adevarata si falsa in acelasi timp” sau “Doua propozitii nu pot fi simultan adevarate”. Dumnezeu, daca l-am lua conform acestei afirmatii, ca nu iubeste pe toata lumea, adica numai pe unii, ar insemna sa fie si rau si bun in acelasi timp, adica bun fata de unii si rau fata de altul, cea ce nu este posibil, conform principiului mai sus mentionat. Despre Dumnezeu, insa, nu se poate nega sau afirma ceva. Nu poti zice: “Dumnezeu e bun” sau “Dumnezeu e rau”. El fiind “cauza necauzata” sau “Primul motor miscator ” – cum il numea Aristotel – daca as spune ca e bun, ar inseamna ca El e cauza a tot ce e bun, si atunci cine ar fi cauza a tot ce e rau devreme ce Dumnezeu e cauza tuturor lucrurilor?(…) Ceea ce nu e posibil.

Conceptul de rau sau bun, de a fi ceva sau nu, in cazul nostru daca Dumnezeu este bun sau rau, nu are de-a face cu Dumnezeu (natura Lui), care ramane intotdeauna transcendent si imuabil, dar care se descopera oamenilor pe limbajul cunoscut de ei. “Bun” si “rau” sunt concepte operationale in relatiile dintre noi. Ca suport in acest sens, aduc in atentie ceea ce a Dumnezeu i-a spus lui Moise cand acesta l-a intrebat care Ii este numele. Dumnezeu i-a raspuns: “Eu sunt cel ce sunt. Du-te si spune poporului ca cel ce isi zice ‘Eu sunt’ m-a trimis la voi”.(Exod 3:14). “Eu sunt cel e sunt” nu zice “Eu sunt cel mare”, “Eu sunt cel tare” sau “Eu sunt cel bun”. Dar Dumnezeu cand a spus acest lucru lui Moise nu a intentionat sa il puna in ceata. Mai pe intelesul nostru “Eu sunt ce ce sunt ” ar insemna mai degraba “Eu sunt dincolo de orice concept, de orice denumire, de orice inchipuire sau imaginatie, de orice reprezentare de oricare natura ar fi”. Deci Dumnezeu nu e nici mare, nu e nici bun, si nimic din tot ce gandim despre El, desi el se manifesta deseori dupa intelesul nostru ca bun, mare s.a.m.d. El este “ceea ce este”. Aceasta conceptie corespunde teologiei apofatice a sfintilor parinti care afirma ca pentru a-l cunoaste pe Dumnezeu trebuie sa inlaturam din mintea noastra orice concept sau reprezentare despre El, tocmai ca, eliberati de ele, sa putem patrunde acolo unde Dumnezeu “este ceea ce este” si nu ceea ce ne inchipuim noi ca ar fi.

Chiar Isus Hristos cand a fost pe pamant a spus despre Dumnezeu Tatal: “El da ploaie si peste cei buni si peste cei rai; si face sa rasara soarele Sau si peste cei bun si peste cei rai”(Matei 5:45). De aici, inca odata, reiese ca Dumnezeu nu e nici bun nici rau, ca daca ar fi bun (in sensul pe care noi il ntelegem) ar fi alaturi numai de ce buni, si inversul, in cazul in care ar fi rau. El nu face diferente intre oameni, iar asta este conforma naturii sale. Dar textul de mai sus nu scoate in evideta in primul rand bunatatea sau rautatea oamenilor, ci dragostea fara frontiere a lui Dumnezeu.

Expresia “Dumnezeu nu iubeste pe toti” careia i-am adaugat “Dumnezeu iubeste pe unii” – caci daca Dumnezeu nu iubeste pe toti, reiese ca iubeste totusi pe unii – scoate in evidenta, insa, ca Dumnezeu ar fi partinitor, adica iubeste pe unii iar pe altii nu, ceea ce nu se poate avand in vedere ca El nu poate fi nici bun, nici rau, ci “ceea ce este” -dupa cum am argumentat mai sus. Ba mai mult, asta ar insemna ca, conform principiului tertului exclus care afirma ca “o propozitie ori este falsa ori este adevarata, a treia posibilitate nu exista”, Dumnezeu ori iubeste pe toata lumea, ori nu iubeste pe nimeni, a treia posibiliatate nu mai este.

Eu, insa, ma consider un om iubit, preaiubit de Dumnezeu, ceea ce duce la concluzia ca Dumnezeu iubeste pe toti, ca daca m-ar iubi numai pe mine ar insemna sa fie partinitor ceea ce am demostrat mai sus ca nu e posibil. Si dragaostea Lui fata de mine nu este datorita faptului ca eu as avea ceva in plus fata de altii, sau ca as fi bun sau rau, caci, conform celor spuse de Cristos “Dumnezeu da ploaie si peste cei buni si peste cei rai”. Si atunci nu ar fi o prostie ca, indiferent cum sunt, bun sau rau, sa nu benefieciez de soarele, implicit dragostea Lui, care oricum e data tuturor in aceeasi masura? A fugi de dragostea lui Dumnezeu e totuna cu a sta pe o plaja in miezul verii si a cauta sa fugi de razele soarelui.

Dar cel mai maret lucru care s-a intamplat vreodata in istoria omenirii, si care a dovedit din plin dragostea lui Dummnezeu, a fost moartea pe cruce a Fiului Sau, Isus Hristos pentru pacatele omenirii. Ce dragoste o intrece pe acesta? Caci sfantul apostol Ioan ne spune: “Atat de mult a iubit Dumnezeu lumea ca a dat pe singurul sau Fiu ca oricine crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica” (Ioan 3:16). Atentie la cuvintele subliniate: lumea, care desemneaza toata fiintele omenesti, lumea intreaga, si oricine, un pronume relativ care desemneaza pe fiecare in parte, singura deosebire fiind credinta/necredinta care difera de la unul la altul.

In concluzie, Dumnezeu iubeste pe toti deopotriva, iar moartea lui Hristos este dovada de netagaduit a dragostei Lui nepartinitoare. Dumnezeu nu se uita la fata omului, la ceea ce a facut sau ceea ce este el…nu ca nu l-ar interesa, dar criteriile in baza carora ne primeste la Sine cu bratele deschise nu au nimic a face cu ceea ce suntem sau ceea ce putem oferi noi, ci doar cu ceea ce poate si vrea el sa ne ofere. In alte cuvinte, e iubit de Dumnezeu cel care se lasa iubit de El, nu cel care merita dragostea Lui, caci nimeni nu merita. Dumnezeu ne iubeste in ciuda acestui lucru.

Imparatul gol

Banuiesc ca toti au aproape toti cunoastem povestea cu imparatul care s-a vazut deodata gol, dezbracat. Era un imparat caruia ii placea foarte mult sa arate bine, sa se imbrace cu tot ce era nou la vremea aceea, la moda, sis a cheltuiasca foarte multi bani in aceasta directie. Parerea celor din jur conta foarte mult pentru el, nu avea propriul lui sistem de valori. Asa ca, intr-o zi, macinat de aceasta obsesie, isi angajeaza doi din cei mai buni croitori al vremii, pentru a-i confectiona niste haine “care se făceau nevăzute pentru orice om care nu-şi îndeplinea bine slujba, sau care era mărginit la minte”. Cei doi croitori, care in realitate erau doi pungasi, au gasit usor modalitatea de a-l pacali pe acest imparat ahtiat dupa nou si dupa lux. Ideea croitorilor a placut imparatului, care si-a deschis imediat ochii si inima la “noua provocare”. Dezbracat de tot ce avea,

Hitler din noi

Cu cativa ani in urma am citit o carte intitulata “Adevaratul Preot sau Ce ar face Isus in locul meu?”(Ch. M. Sheldon) pe care v-o recomand cu placere daca o mai gasiti. Plecand de la ideea titlului acestei carti, inversand putin directia titlului, eu va propun teza “Ce ai fi facut daca erai in locul lui Hitler?” E adevarat ca aceasta implica un efort mental deosebit. In plus nu veau ca cineva sa creada sau sa isi inchipuie ca incerc sa inventez o noua teologie cu acest subiect. Consider ca fiecare din noi este responsabil inaintea lui Dumnezeu de faptele sale, indiferent daca acestea s-au nascut si s-au format in anumite imprejurari, poate independente de vointa noastra. Dar faptul ca anumite imprejurari pot crea atitudini si fapte (rele) este o realitate.
Adam, de la care mostenim firea tendentios pacatoasa, a luat din fructul oferit de Eva,

Ce pot deveni visele

De curand am vazut un film foarte interesant (“What dreams may come” – “Ce pot deveni visele”), desi cam fantezist si irealist. Una din ideile in acest film mi-a captat atentia si m-a determinat sa ma gandesc la un lucru destul de real din viata noastra de zi cu zi.

Actiunea fimului era plasata undeva dupa moarte, iar personajele care nu erau altele decat persoane trecute din viata se prezentau sub alt aspect decat cel pe care l-au avut in timpul vietii. Aspect determinat de dorinta persoanei respective de a arata sau a fi altfel/altceva decat erau in realitate. Un barbat care in timpul vietii cochetase cu gandul de a fi un profesor influent si respectat avea acum barba alba frumos tunsa si ingrijita, niste ochelari micuti care aparau niste ochi isteti si sclipitori, iar o roba neagra dadea personajului un aer autoritar. Un copil care tot timpul fusese tachinat de tatal sau sa invete bine si sa fie primul la invatatura, sa se maturizeze, avea acum aspectul unui tanar de culoare, matur, frumos… probabil imaginatia si dorinta lui de a fi ca acesta.

Ma gandesc la aceasta situatie pentru viata noastra reala,

O natiune de resemnati

Suntem o natiune de resemnati. Mai sunt si exceptii, dar ele intaresc regula. Suntem o natiune de mioritici (de la balada Miorita) si de manolisti (de la balada Mesterul Manole).  Mioritici, pentru ca ne resemnam in fata mortii precum elefantii, ne ducem singuri spre moarte fara sa opunem prea mare rezistenta, asa ca ciobanasul din balada, si manolisti (mergea si manelisti, sau cum ar fi sunat Mesterul (de) Manele?) pentru ca in fata evenimentelor nefavorabile, opozabile, cand nu ne merge bine,  cerem altora sa faca ceva ce ar trebui sa facem noi insine, nu avem curajul sa luam atitudine. Ne jertfim neveste, copii, rude, prieteni pe altarul indiferentei, fricii, lasitatii, iresponsabilitatii.

Si ca sa ne scuzam incepem sa dam vina pe soarta, destin, predestinare, numiti-le cum vreti, dar ele nu sunt decat eticheta frumoasa a lasitatii, ignorantei si mediocritatii. E mai usor sa dai pe gat o sticla de vodka si sa mori in sant ca un nimeni, decat sa iei viata in piept si sa traiesti demn.

Din scrisoare catre un detinut: Tu esti un trandafir…

Gandeste-te la cel mai frumos trandafir pe care l-ai vazut vreodata, spalat de o ploaie rapida intr-o zi de vara, cu petale ferme, inca pastrand pe ele cativa stropi din ploaia care tocmai a trecut.

Gandeste-te la tine ca la un trandafir. Esti unic: frumusetea ta, stilul tau, felul tau de a fi, personalitatea ta, nu le-a mai avut nimeni pana acum si nici nu le va avea vreo cineva. Dar porti cu tine spinii trecutului tau (evenimente nefavorabile, situatii opozabile, tragedii intamplate cu tine sau cu cei dragi din jur etc). Dumnezeu se uita la tine de sus si vede un trandafir frumos, caruia poate sa ii dea valoare, daca, bineinteles, il lasi sa o faca, dar tu privesti de jos si vezi cei mai groaznici spini.

Ai de facut o alegere importanta:

Şi trandafirii au spini. Interviu captivant

Interviu captivant

Asculta in 57 de minute povestea captivanta a vietii unui tanar, din care cu siguranta vei putea invata sa apreciezi macar o bucatica din propria ta viata.  Click pe butonul portocaliu!

Si trandafirii au spini

Cartea biografică Şi trandafirii au spini reprezintă povestea impresionantă a unui tânăr confruntat cu tot felul de situaţii neprevăzute şi opozabile, dar care reuşeşte în ciuda acestui lucru să supravieţuiască şi să facă, în limita posibilităţilor pe care le are, ceva bun cu viaţa lui.

Povestea lui poate fi povestea ta sau a oricăruia trecut prin situaţii similare. Povestea lui poate încuraja pe mulţi aflaţi în aceeaşi situaţie, sau îi poate ajuta pe mulţi sa aprecieze ceea ce au. Este un exemplu că indiferent de ceea ce suferim, credinţa în Dumnezeu oferă posibilităţi nelimitate şi nebănuite  de a transforma un trecut sau prezent plin de suferinţă, într-un viitor bun.

Sunt mulţi tineri la ora actuală în penitenciare, proveniţi din centre de plasament, care prinşi în vârtejul vieţii, a neajunsurilor, a repercursiunilor nefericite, au ajuns să facă tot felul de gesturi care i-au adus în aceasta situaţie. “Neînsemnaţii” (Evanghelia dupa Matei 25:40) aceştia au nevoie să ştie că nu s-a terminat totul acolo. Cartea aceasta îi poate ajuta să vadă că unul ca ei a găsit drumul în viaţă.

Sunt mulţi tineri încă în centre de plasament care trăiesc cu frica că vor ieşi de acolo şi vor fi ai nimănui, sau cei care au ieşit deja şi sunt în curs de a face vreo prostie, neavând nici un reper. Astfel de tineri au nevoie să ştie că există o speranţă.

Sunt tineri, oameni, care în situaţii nefavorabile se gândesc că sunt singurii care suferă şi că viaţa lor nu are sens, sau nu are sensul dorit. Astfel de oameni au nevoie să ştie că unul a trecut pe acolo, dar credinţa în Dumnezeu a biruit orice obstacol.

Fotografia reprezinta coperta cartii.